Carti Eseuri

Un ghid de supravieţuire într-o cultură toxică: „Mitul normalităţii”, de Gabor Maté

„Mitul normalităţii”, de Gabor Maté, în colaborare cu Daniel Maté
Editura Herald, Bucureşti, 2022
Traducere din limba engleză de Andreea Tincea şi Andra Manole

Ne naştem fără să ştim cine suntem, fără să ştim să gândim. Ştim doar să simţim. Prin intermediul sentimentelor noastre, modul în care suntem crescuţi creează traiectoria vieţii noastre viitoare. (…)

 

O schimbare a viziunii asupra lumii poate schimba lumea la care privim. (pp.139 şi 365)

„Ce este, în fond, normalitatea?” ne întrebăm adesea, în timp ce raţiunea se revoltă în faţa a ceva ce ni se pare nedrept, judecă aspru tot ceea ce i se pare detaşat de mersul societăţii sau caută să înţeleagă cum ne-am putea raporta mai firesc la toate acele experienţe lăsate la o oarecare voie a întâmplării.

Primul instinct este să deschidem unul dintre acele dicţionare care ne arată că normalitatea se defineşte ca o stare firească a lucrurilor, într-o deplină ambianţă cu nesfârştiul cod de legi deopotrivă scrise şi încă neconsemnate care guvernează lumea în care trăim.

Or, nu de puţine ori, tocmai contextul lumii celei noi şi dominate de principiile unui individualism dus la extrem aruncă normalitatea sub cupola acelor mituri care, mult rătăcite printre prejudecăţi şi mode hazardate, tinde să se numere printre acele năzuinţe utopice şi foarte greu de dus la îndeplinire. Şi astfel, ne trezim blocaţi în faţa unor întrebări care ne macină conştiinţele dar pe care le considerăm fără de răspuns şi, în consecinţă, căutăm să ni le explicăm în deplină ambianţă cu nemărginita nostalgie pentru o serie de fapte şi idei ale trecutului.  

La un prim contact, vom fi poate neîncrezători, o stare firească, dată fiind încercarea de a ne apropria nişte paradigme pe care nu le-am simţit în mod direct, dar despre care ni se spune că erau mai bune şi că pe ele trebuie să le integrăm în viaţa noastră pentru a fi împliniţi, chiar dacă împlinirea este, la rândul ei, o stare relativă. Inevitabil, însă, ne vom apropia şi de acele mituri vechi de când lumea, ce au drept fir roşu tocmai puterea de a ne ajuta să decriptăm diverse enigme, alungând astfel orice intenţie naivă de a ne pune cunoştinţele dobândite în slujba mândriei că, la un moment dat, am citit mai mult decât cei din jur.  

Între acestea se află şi volumul Mitul normalităţii care continuă demersul lui Gabor Maté de a analiza omul din perspectiva de fiinţă bio-psiho-socială  şi ne reaminteşte o serie de adevăruri demne de luat în considerare atunci când vrem să ne definim ca unii dintre cei ce vor să îşi orienteze ritmul vieţii după un sistem de valori cât mai apropiat de normal. Şi nu mică ne va fi poate mirarea, atunci când vom descoperi că multe dintre afirmaţiile prezentate ne-au captat atenţia, deghizate fiind într-un veşmânt senzaţional, şi de aceea ni se par foarte cunoscute, prin referirea la starea de sănătate şi bunăstare, ca preocupări ale unei lumi moderne aflate într-o grea şi interminabilă criză de sănătate colectivă.

Calea spre normalitate se întrezăreşte de această dată ca o nesfârşită ecuaţie determinată de cinci valori aparent necunoscute, dar care ne-au atras atenţia, chiar dacă noi am fost cei care am decis să le trecem cu vederea sau să le negăm, din prea multă neatenţie, din grabă, sau poate chiar din teama ca nu cumva ele să răstoarne mirajul statornic al ideilor preconcepute.

Prima dintre acestea este trauma care, dând la o parte orice intenţie de a ne sugera un termen pompos pe care mulţi psihologi şi alţi specialişti îl folosesc în mod excesiv, se dezvăluie în toată splendoarea ei, ca rană care ne dicteză o mare parte din comportament, ne modelează obiceiurile sociale şi ne formează modul în care gândim despre lume şi pe care, în consecinţă, trebuie să o vindecăm neapărat, pentru a nu ne pierde definitiv printre umbrele trecutului.

La rândul ei, starea de boală este înţeleasă ca o confruntare a omului cu un duşman pe care trebuie să îl învingem cu orice preţ, apelând adesea la noianul de produse farmaceutice care mai de care mai „miraculoase”. Ceea ce uităm, însă, este că boala nu se referă neapărat la o vulnerabilitate fizică, ci şi la o deteriorare a spiritului, ca efect inevitabil al plonjării îndelungate în suferinţe şi supărări. Iar dacă vom fi tentaţi să ridicăm cu neîncredere din sprâncene, ni se reaminteşte faptul că şi cele mai puţin plăcute ale trupului şi sufletului trebuie privite şi primite cu îngăduinţă, asemenea oricărui alt fapt ieşit în calea noastră pentru a redirecţiona sensul prin viaţă şi timp:

Boala în sine este atât o culme a ceea ce a fost, cât şi un indiciu despre cum se vor desfăşura lucrurile în viitor. Dinamica noastră emoţională, inclusiv relaţia noastră cu noi înşine, poate fi unul dintre factorii determinanţi puternici ai acelui viitor. (…)

 

S-ar putea ca boala să nu fie un oaspete pe care ne-am dori vreodată să-l vedem, dar un minim de ospitalitate – omenirea celor nepoftiţi, ca să spun aşa – nu ne costă nimic. Ospitalitatea asta faţă de boală poate chiar să conducă la oportunitatea de a afla de ce a venit acest vizitator special şi ce ne poate spune despre vieţile noastre. (pp.106 şi 111).

Continuând drumul în căutarea normalităţii pierdute, vom descoperi că, de fapt, şi trauma şi boala se resimt ca efecte ale unei culturi care, punând un accent deosebit pe împlinirea materială şi pe satisfacerea nevoilor privind bunul renume în viaţa profesională, tinde să devină toxică, aruncând spiritul în oceanul grijilor paroxistice pentru siguranţa zilei de mâine şi pentru înscrierea ei în grila timpului guvernat de succes.

Analizând viaţa prin această lupă, nu va fi poate deloc întâmplător atunci când vom realiza că multe din nevoile noastre adevărate au fost neglijate doar pentru că le-am catalogat ca pe nişte dorinţe trecătoare. La fel ni se vor dezvălui, cu siguranţă, şi acele trăiri şi emoţii care nu s-au putut manifesta de teamă ca nu cumva privirile mult prea curioase şi tăioase ale lumii să nu le considere decât simple mofturi sau chiar semne de slăbiciune, doar pentru că suferinţele conştiinţei nu se văd. Nu de puţine ori, această pendulare haotică atrage după sine o tendinţă bolnăvicioasă de însingurare, iar atunci când deznădejdea ajunge să acapareze orice urmă de speranţă, omul se transformă într-un simplu corp golit de sens:

Suntem cufundaţi în „mitul normalizat” conform căruia fiecare dintre noi suntem simpli indivizi care se străduiesc să atingă obiecte individuale. Cu cât ne definim mai mult în acest fel, cu atât mai mult ne îndepărtăm de aspectele vitale care ţin de ceea ce suntem şi de ceea ce avem nevoie pentru a fi sănătoşi. (…)

 

Lumea noastră din secolul XXI ne cere să ne concentrăm asupra unor activităţi care par a fi în continuă competiţie pentru timpul, atenţia, energia şi angajamentul nostru. Multe dintre aceste căutări sunt ele însele competiţii. Concurăm pentru locuri de muncă şi statut. Concurăm pentru posesiuni, bani şi reputaţie. Ne străduim să rămânem pe linia de plutire şi să avansăm. Între timp, relaţiile pe care le preţuim sunt deseori neglijate în această goană (pp. 295 şi 302).

Din acest punct de vedere, poate că nu vom înţelege tot atât de bine morala a ceea ce urmează dacă nu vom face, măcar pentru câteva secunde, un salt către primele pagini ale volumului, unde vom descoperi o frază care ne va şoca poate prin adevărul ei. Şi numai după ce vom pătrunde cele ce s-au scris despre vindecarea tuturor traumelor şi bolilor vremurilor noastre vom înţelege că şi noi ne putem alătura acelor voci care, desprinse din tumultuoasa realitate cotidiană, au devenit destoinici modelatori ai unei culturi care, într-o oarecare aparenţă, a aruncat asupra tuturor o plasă grea, din faţa căreia cu greu te poţi retrage.

 Cu toate acestea, punând cap la cap diversele concluzii realizate în urma unor studii minuţioase provenite deopotrivă din sfera psihologiei şi a antropologiei, Gabor şi Daniel Maté ne reamintesc faptul că vindecarea nu are legătură cu autoperfecţionarea şi nici cu vreunul dintre acele procese îndelungate şi de multe ori costisitoare. Într-o oarecare contradicţie cu normalităţile contemporane, ea se referă cu precădere la puterea omului de a-şi conştientiza propriile nevoi şi de a se asculta cu mare atenţie pe sine, pentru ca mai apoi să poată deveni un ascultător fin, lucid şi empatic al celuilalt:

Orice mişcare spre întregire începe cu recunoaşterea propriei noastre suferinţe şi a suferinţei care există în lume. Acest lucru nu înseamnă să ne lăsăm prinşi într-un vârtej nesfârşit de durere, melancolie şi, mai ales, de victimizare. (…) Adevărata vindecare înseamnă pur şi simplu să ne deschidem faţă de adevărul vieţii noastre, trecut şi prezent, cât mai clar şi obiectiv cu putinţă. Recunoaştem unde am fost răniţi şi, în măsura în care putem, efectuăm un bilanţ onest al impactului pe care l-au avut aceste răni, a modului în care ne-au afectat atât viaţa noastră, cât şi pe a celor din jur (p. 369).  

Şi astfel, revitalizând cea mai adâncă fibră a tuturor acelor culturi care, în străvechimea lor, au înţeles de mult timp că existăm în relaţie cu tot ceea ce este, suntem afectaţi de tot şi influenţăm totul, vom ajunge, cu siguranţă, să descoperim şi perspectiva luminoasă a unui oarecare mit demult rătăcit printre timpuri. La rândul lui, ca izvor de cunoaştere şi portal către spirit, acesta ne va trezi şi ne va reconecta pe fiecare, indiferent dacă trăim acum sau ne vom scrie povestea peste multe şi îndelungate decenii, cu ceea ce ar trebui să însemne lumea noastră cea normală, mult îndepărtată de minciuna sinelui însingurat şi separat:

Totul începe cu trezirea: trezirea la ceea ce este real şi autentic în noi şi în jurul nostru şi a vedea ceea ce nu este astfel; trezirea la a vedea cine suntem şi cine nu suntem; trezirea la a vedea ceea ce corpul nostru exprimă şi la a vedea ceea ce mintea noastră reprimă; trezirea la a ne vedea credinţele pe care le susţinem şi ceea ce preţuim de fapt; trezirea  la a vedea ceea ce nu mai putem tolera şi ceea ce putem accepta acum; trezirea la a vedea miturile care ne leagă şi interconexiunile care ne definesc; trezirea la a vedea trecutul aşa cum a fost, prezentul aşa cum este şi viitorul aşa cum ar putea fi încă; trezirea, mai ales, la a vedea decalajul dintre ceea ce esenţa noastră ne cere şi ceea ce „normalitatea” ne-a impus (p.501).

Puteți cumpăra cartea: Editura Herald/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Surse imagini: https://bookzone.ro/, https://www.helloagainproject.com/, https://www.paginadepsihologie.ro/, https://www.penguin.com.au/)

Articole similare

Cartea fundamentală a filosofiei moderne: Michel de Montaigne – „Eseuri. Cartea Întâi”

Tudor-Costin Sicomas

Lansare de carte “Corpul își amintește – Psihofiziologia şi tratamentul traumei”, de Babette Rothschild

Jovi Ene

Concurs: Castiga cartea „Masonerie oculta si initiere hermetica”

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult