Carti Carti de fictiune

„Un băiat coboară niște trepte”: Hamnet, de Maggie O’Farrell

”Hamnet”, de Maggie O’Farrell
Editura Pandora M, Colecția Anansi, București, 2021
Traducere: Mihaela Buruiană

„… ca toate mamele, își trimite într-una gândurile, ca niște undițe, spre copiii ei, amintindu-și unde sunt, ce fac, cum sunt. Din obișnuință, în timp ce stă lângă cămin, o parte a minții ei îi înșiră, pe ei și locul unde se află: Judith, sus. Susanna, în camera de alături. Și Hamnet?”

 

„Un băiat coboară niște trepte.”

Când Maggie O’Farrell a suflat viață peste Hamnet, înapoia lui și simultan cu el a clipit din pleoape mama lui. Silueta ei nedefinită s-a strecurat printre veacuri, timpul a cârmit înspre înapoi, apoi repede înspre înainte. În lume toți vântureii au simțit un aer diferit în pene. Gheara lor a lăsat prada să scape, în timp ce ochii făceau înconjurul istoriilor nepovestite vreodată. În ierburi seva și-a pierdut cumpătul, mugurii au pocnit înainte de vreme. În pădurea din Stratford toate frunzele au lucit în lumină. Plantele au început să-și murmure numele.  Scoruș, isop și salvie. Angelică, pelin, spilcuță. Universurile s-au suprapus  și trecutului i s-a împrospătat pielea uscată. Sângele a urcat prin capilare. Inima a început să bată. Și în același timp moartea a purces din nou la drum, sărind din purec în pisică, zâmbind fatal în luciul mărgelelor millefiori din insula Murano. Toate ceasurile de pe pământ au pierdut o secundă întreagă. A fost acel moment când timpul s-a înfiorat și a uitat să mai respire. Începea din nou povestea pe care el, timpul, uitase s-o păstreze în istorie. Era vremea s-o ia de la început.

„Are tendința de a depăși granițele lumii reale, tangibile, din jurul lui, și de a intra într-un alt loc. Cu corpul poate să fie într-o cameră, dar în mintea lui este în altă parte, altcineva, într-un loc numai de el știut.”

Exact ca micul Hamnet, și Maggie O’Farrell a depășit o graniță a lumii reale pentru a o găsi pe Agnes, o femeie precum un fenomen natural, o femeie fără contur, așa cum ceața nu are contur, fără limite, așa cum mirosul din aer nu are o limită, aproape un spirit supranatural care se întinde peste hotarele lumii înțelese de om. Agnes, o femeie liberă, deasupra convențiilor sociale, un spirit sălbatic care străpunge membranele timpului mergând înspre viitor, care străpunge membranele omenești, dibuind boala prin simpla atingere, care pătrunde în intimitatea minților înțelegând ceea ce oamenii înșiși nu înțeleg despre ei. Fără a compromite cu nimic rezonabilul, Maggie O’Farrell construiește un personaj magnific în simplitatea lui, unul cum n-am văzut multe, care, deși atipic, deși puternic, este mai uman și mai vulnerabil decât cea mai neajutorată făptură de pe pământ.

Istoria are un defect. Ea posedă o memorie de elefant, și nu a unuia, ci a tuturor elefanților din lume, dar totuși se dovedește amnezică în toate cele pe care le consideră mărunte. Între aceste mărunțișuri, firmituri, sunt oameni ca mine, ca tine, anonimi perfecți, periferici, comuni. Cu toate astea, noi, oricare, putem egala în suferință orice celebritate, orice nume pe care istoria îl păstrează pentru posteritate. Durerea omenească nu face discriminări, ea ne pune în genunchi cu aceeași forță și ne chinuie la fel de tare. Din miliardele de neînsemnați, autoarea o alege pe Agnes, cea pe care istoria a ignorat-o. Nu a reținut mai nimic despre ea, soția celui care l-a lăsat posterității pe Hamlet, sub care zace amintirea lui Hamnet. Alegând-o pe ea, e ca și cum ar întoarce spre noi fața nevăzută a lunii, înapoia unui înainte. Alege să reînvie o poveste neștiută și nepovestită, așa cum neștiute și nepovestite sunt atâtea dintre poveștile oamenilor. E o poveste despre pierdere, despre doliu, care trăiește cu atâta forță și doare atât de acut încât răscumpără toată uitarea de peste toate sufletele care nu au fost amintite niciodată de nimeni. Citind cartea, te întrebi, la final, unde, în ce limb, în ce pliu al lumii a stat această poveste timp de sute de ani? Unde a plutit numele lui Hamnet, durerea lui Agnes, înjumătățirea lui Judith, geamăna rămasă fără geamăn? Cum de a stat moartă o poveste atât de vie? Dar e adevărată? Așa a fost Agnes, așa a zis Hamnet, așa a făcut Shakespeare? Ea tocmai a devenit adevărată, căci poate dovedi cineva că n-a fost așa? Și ea e în egală măsură închipuită, căci poate dovedi cineva că nu este?

În mod cert a existat un bărbat care a locuit în Stratford, care a avut o soție mai mare decât el cu opt ani, fără educație, despre care s-a spus că l-a prins în căsătorie rămânând însărcinată, cu siguranță au avut o fiică și doi gemeni, dintre care unul a murit la vârsta de unsprezece ani. Fără îndoială era băiat și purta numele de Hamnet. Și fără nici un dubiu acest bărbat a scris o piesă de teatru care s-a numit Hamlet. Cei care au trecut prin casa lui William Shakespeare recunosc locuința descrisă în roman. Între legendele locului există una despre o fată ciudată care trăia în sau la marginea pădurii. Se știe că Shakespeare a cumpărat o casă mare soției și copiilor, chiar dacă el locuia la Londra într-o cameră închiriată unde scria în condiții austere, iar acest fapt poate fi tradus drept un gest de iubire. A existat dragoste și moarte. E suficient pentru a exista o poveste. Eu cred că acest roman e o poveste care a făcut-o pe Anne Hathaway să ierte posteritatea pentru crunta desconsiderare cu care a acoperit-o. Eu personal, am plătit pentru iertare cu lacrimi. Pentru că în carte este vorba despre moarte și durere, despre durerea acelei femei și moartea acelui băiat, și chiar dacă moartea și durerea sunt universale și atemporale, de data asta a fost vorba despre ei.

Am retrăit după final același sentiment ca după Wolf Hall unde Hilary Mantel l-a imaginat în detaliu pe Cromwell. Nici acolo, la fel ca aici, adevărul istoric nu se mai poate verifica, fiind mult prea firav și inconsistent materialul veridic de care s-a dispus, și la fel ca acolo, nici aici n-a mai contat. Așa cum Cromwell rămâne pentru mine cel al lui Mantel, Agnes, soțul ei nenumit și Hamnet rămân pentru mine cei imaginați de O’Farrell. Și mai spun că Maggie O’Farrell mi-a adus-o aminte pe Hilary Mantel și datorită stilului, datorită felului în care face expunerea. Sunt asemănătoare în virtuozitate literară. Aceeași atmosferă, aceeași literatură de mare clasă, aceeași rezervă față de forțare și același simț extraordinar față de potențialul personajului. Ficțiunea istorică își depășește prin aceste două scriitoare limitele superioare tocmai pentru că atributul literarului trece înaintea reținerii cauzată de lipsa materialului istoric.

O surpriză a fost pentru mine raportul de forțe dintre Agnes și soțul ei. La fel pozițiile lor inițiale, aproape egale. Amândoi ocupau locuri nefericite în propriile familii, amândoi erau neadaptați și neiubiți, amândoi aveau un război deschis cu părintele dominant. La fel, un renume defavorabil.  Fiecare poseda o cunoaștere pe care celălalt nu o avea și nici nu o putea dobândi, fiecare era surprins de ceea ce era celălalt. Nimeni nu i-a vrut împreună. Au fost considerați ciudați și incapabili să prospere. Așadar nu există în carte un personaj celebru, nu apare marele Shakespeare însurat cu o netoată care avea ceva avere lăsată moștenire; până și la premiera piesei Hamlet, Maggie O’Farrell ni-l arată singur, desprins, plin de angoase.

Cuplul pe care-l construiește autoarea este senzitiv, senzual, instinctiv, irezistibil. Contactul este total, într-un registru subtil, un fel de frecvență înaltă în care Agnes excelează, până când, mai târziu, apare bruiajul, momentele de întrerupere, distorsiunile cauzate de factori externi. Agnes îi intuiește mintea complexă, sufletul amplu, precum un relief, un peisaj cu adâncimi și planuri stratificate.

„Când l-a luat de mână în ziua aceea, prima dată când l-a întâlnit, a simțit – ce? Ceva ce nu mai trăise niciodată. Ceva ce nu s-ar fi așteptat niciodată să găsească în mâna unui băiat cu pantofi curați, de la oraș, absolvent de școală. Era ceva cuprinzător: de asta și-a dat seama. Avea niveluri și straturi, ca un peisaj. Erau spații și locuri goale, porțiuni dense, peșteri subterane, urcușuri și coborâșuri. N-a avut timp să cuprindă tot – era prea mare și prea complex. Cea mai mare parte i-a scăpat. Știa că acolo era mai mult decât putea ea să înțeleagă, că era mai mare decât amândoi la un loc.”

Portretele lui, schițate de Agnes, cele mai atipice care i s-au făcut în istorie. Ele cresc și se schimbă, se conturează diferit și capătă accente sumbre pe măsură ce cartea înaintează în viața lor. Agnes îi simte nefericirile, îi simte dezorientarea și tulburarea ca pe un miros, un iz de stricăciune, îl simte ca pe un om care se alterează în propria piele. Îl vede dincolo de trup, posedă un nivel superior de cunoaștere, însă spiritul ei senzitiv rămâne simplu, lipsit de sofisticare. Limbajul lui Maggie  OFarrell și felul ei de a spune lucrurile este o bucurie.

Ea se gândește, în timp ce îi întinde grăunțe copilului, la peisajul acela cu peșteri și locuri goale pe care l-a simțit înăuntrul lui. Se gândește la cusăturile unei mănuși, care urmează fiecărui deget, în sus, în jos, pe deasupra, ținând aproape pielea ce nu aparține purtătorului. La felul în care o mănușă acoperă mâna, ia forma ei și o ține captivă. Se gândește la pieile din depozit, trase și întinse aproape – dar nu chiar – până la punctul de rupere sau găurire. Se gândește la uneltele din atelier, pentru tăiat și modelat, fixat și străpuns. Se gândește la ce trebuie aruncat și furat de la animal pentru a-l face folositor pentru un mănușar: inima, oasele, sufletul, spiritul, sângele, măruntaiele. Mănușarul nu va dori decât pielea, suprafața, stratul exterior. Orice altceva este nefolositor, un deranj, o harababură fără rost. Se gândește la cruzimea ascunsă în spatele unui lucru atât de frumos și de perfect ca o mănușă. Se gândește că, dacă i-ar lua mâna acum și și-ar apăsa degetele pe ea, ar putea vedea peisajul pe care l-a găsit înainte, dar ar vedea acolo și o prezență întunecată și amenințătoare, cu unelte pentru eviscerat, jupuit și prădat miezul unei făpturi.”

Meditatorul de latină, devenit soț îi înțelege la rândul lui unicitatea.

„-Știi, îi spune, uitându-se la acoperământul de deasupra patului, că ăsta este cel mai însemnat lucru pentru care te iubesc?
-Că nu pot să dorm în aer?
Nu. Că vezi lumea așa cum nu o mai vede nimeni.”

Cuplul construit este privit cu ochi care nu aparțin acelei epoci, de fapt nu aparține niciunei perioade de timp, este un timp universal. Cuplul are și ceva organic și ceva metafizic, o conexiune dintre cele mai speciale, este un fel de definiție a umanului simplificat dar în egală măsură dincolo de uman.

„Și acum, asta – potrivirea asta. E ceva complet diferit de ce a simțit ea pana acum. O face să se gândească la o mână peste care trage o mănușă, la un miel care alunecă ud dintr-o oaie, la un topor care despică un buștean, la o cheie care se răsucește într-o încuietoare unsă. Cum, se întreabă ea privind fata meditatorului, cum poate ceva sa se potrivească atât de bine, atât de precis, cu o asemenea senzație de armonie?”

 În alt fir narativ, care alternează cu cel al cuplului, cartea spune povestea morții. Și nu doar a morții unui copil ci și a luptei dintre Agnes și moarte. Femeie vraci, un element prin care curge înțelepciunea tămăduirii, cu viziuni premonitorii și intuiții dincolo de firesc, Agnes știe de mult că soarta îi va îngădui doar doi copii în viață. Ce n-a putut niciodată vedea a fost pe care îl va pierde.

Ca într-un joc copilăresc, dar la fel de bine ca o eroare în matrice, există undeva un nod, o sincopă a mersului drept, o păcăleală, o substituire, un sughiț al morții care determină un tremur, o clipă de confuzie în care moartea alege nu pe cel aflat pe drum, ci pe cel care a dorit mai fierbinte. Moartea, atunci când îl alege pe cel mai puternic, comite două morți, două finaluri. Legea firii se răstoarnă. E o moarte a logicii naturale. E ca cel mai cumplit cutremur care s-a măsurat pe scara Richter.

„Hamnet are din nou senzația aceea pe care a avut-o toată viața: că ea este cealaltă parte a lui, că ei doi se potrivesc precum jumătățile unei nuci. Că, fără ea, el este incomplet, pierdut. Tot restul vieții va avea o rană deschisă, într-o parte acolo de unde i-a fost smulsă ea. Cum poate să trăiască fără ea? Nu poate. ……. Acum, ca prin magie pe obrajii ei apar lacrimi, ca niște semințe argintii. Băiatul știe că sunt ale lui, căzute din ochii lui pe fața surorii sale, dar la fel de ușor ar putea fi și ale ei. Ei doi sunt unul și același.”

 

„El simte Moartea în cameră, pândind în umbră, acolo, lângă ușă, cu capul întors, dar urmărindu-i, urmărindu-l mereu. Așteaptă, are răbdare. Va aluneca spre ei cu picioarele-i descărnate, cu răsuflarea de cenușă udă, ca să o ia, să o înșface în îmbrățișarea ei rece…… Ar trebui să stăruie să-l ia și pe el?

 

“Nu pot trăi amândoi: și el, și ea înțeleg asta. Nu este destulă viață, destul aer, destul sânge pentru amândoi. Poate nici nu a fost vreodată”

Când ești mamă nu poți să nu speri că poți învinge moartea, să nu speri că, așa cum i-ai salvat pe alții, vei mai salva odată.  Să speri că te vei salva și pe tine de la un altfel de moarte, moartea mamei care rămâne vie. Această speranță care rămâne în viață, și de ce să nu rămână? căci ești alert, ești vigilent, ești pregătit, este speranța care face abisul mai adânc. Dar poți rămâne vreodată fără speranță?

Deși nu există nici o notă exagerată, nicio stridență, nici o bruscare ori abuz asupra mea, ca cititor, se află atinsă în carte o notă a suferinței foarte profundă. Sentimentul pierderii este copleșitor deși cadrele la care ești expus rămân calme, statice.

„Ea este golită, marginile ei estompate și imateriale. Ar putea să se dezintegreze, să se spargă, asemenea unei picături de ploaie ce cade pe o frunză. Nu poate pleca din locul acesta, nu poate trece de poarta aceasta. Nu îl poate lăsa aici.”

Misiunea lui Maggie O’Farrell nu se încheie aici, deși ar fi putut. Ea consideră totuși că ne este datoare nouă și istoriei cu o devenire. Personajele ei ar fi putut avea menirea încheiată odată ce ne-au trecut prin moarte, prin experiența cea mai terifiantă, cea mai de neînțeles și singura certă din toată existența omenească. Am crezut o clipă că tot ce va mai scrie este de prisos. Dar nu.

Deși durerea este resimțită de toți, felul în care este jelit Hamnet e diferit. Amândoi părinții se simt sufocați de dorința de a-l localiza, de a-i găsi un loc, un spațiu dincolo de dispariție, un interval al minții în care să fie așezat, găsit, căci el trebuie să fie undeva, nu? Există o neliniște indusă de Maggie O’Farrell în personajele ei centrale, și o incapacitate de a se reconecta între ele. E ca și cum moartea a luat cu ea ceva din toți, dislocând bucăți întregi, distrugând punțile de legătură. Toate fluxurile esențiale se curmă.  Există o solitudine a durerii și o uimire în fața dispariției lui, cum a fost posibil? Agnes nu-și înțelege opacitatea, lipsa de clar viziune, cum de n-a știut, cum de nu-l găsește? Lumina de deasupra morților străini există, întunericul de deasupra lui Hamnet rămâne. Există ceva care se stinge în Agnes, dar există ceva care se naște în soțul ei, ca și cum autoarea abia acum îl așează pe Shakespeare în pielea lui, locul lui cunoscut, validat de istorie. Căutarea lui Hamnet duce la nașterea lui Hamlet, a piesei care se va juca la Londra patru ani mai târziu. Este și un dar imens făcut lui și soției lui, este actul care deschide un acces înspre un loc esențial, vital.  Un loc al vieții de dincolo de moarte, al nemuririi poate?

Mi-a plăcut Hamnet nespus. A fost o bucurie. Cred că nu sunt multe cărți despre moarte care să permită unui alt înțeles să răzbată într-o proporție atât de mare. Aducerea aminte. Există un loc în interiorul nostru care trebuie găsit, chiar construit, un loc în care să existe ceea ce nu mai există de fapt. Un asemenea loc construiește și O’Farrell pentru soția lui Shakespeare și pentru copilul lor răpus de boală. Un loc fără sfârșit.

Să nu mă uiți.”

Niciodată, Maggie O’Farrell!

Mulțumesc, Mihaela Buruiană!

Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

În ciuda distanţei, chiar şi a morţii, dragostea se mişcă şi schimbă lucrurile: Soția pierdută, de Alyson Richman

Delia Marc

Cum să faci literatură aberantastică într-o țară a paradoxurilor perpetue?

Corina Moisei-Dabija

Apologia straniului: Paravanul-Iad, de Ryunosuke Akutagawa

Carmen Florea

1 comment

Hamnet, de Maggie O'Farrell - Jurnal de traducătoare 28 februarie 2021 at 11:04

[…] informații și impresii despre carte pe internet, eu o să menționez aici doar două cronici, pe filme-cărți, în stilul inimitabil al Hristinei Grangos, și pe citește-mă, de Constantin […]

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult