Carti Memorii jurnale Recomandat

Spovedania unui învins, de Panait Istrati (II)

“Spovedania unui invins” de Panait Istrati
Editura Cugetarea, Bucuresti, 1938

Prima parte aici.

Hai-hui prin URSS

Iniţial Panait Istrati, având puternice simpatii comuniste, a fost invitat, alături de alte legiuni de prieteni ai URSS, la aniversarea a zece ani de la Revoluţia din Octombrie, punctual zero al totalitarismului comunist. ”Moscova, în fierbere, nu mai găsea loc nici să adăpostească un şoarece. Şi şoareci, precum şi motani, erau în număr de vreo doua mii, veniţi din toate ungherele lumii. Toate rasele, toate apetiturile. (…) Ne găseam în prezenţa unei colosale tentative de bolşevizare sentimentală, bazată de data aceasta pe generozitatea spiritelor independente care erau invitate să vadă proletariatul la lucru.”[1] Istrati recunoaşte inteligent că “dacă aş fi părăsit Rusia, după şase săptămâni, ca toţi delegaţii veniţi la a X-a aniversare, aş fi scris articole diatrimbice.“[2]Însă autorităţile sovietice au încercat să-l cumpere, ca pe atâţia alţii, oferindu-i sume considerabile pentru drepturile de autor ale cărţilor sale (până la 14.000 de ruble, după cum recunoaşte Istrati, o sumă care i-a permis să zăbovească atât de mult timp în URSS, oferindu-i o independenţă considerabilă) ba, mai mult, i-au achiziţionat drepturile de autor pentru realizarea filmului Kira Kiralina (regia Boris Glagolin-1927) bazat pe un scenariu după volumul cu acelaşi nume.

Ceea ce este amuzant şi credem că l-a cam dezamăgit pe Istrati a fost faptul că rublele nu aveau nici o valoare în afara URSS, probabil că acesta fiind unul din motivele pentru care Istrati a rămas 16 luni în ţara sovietelor: trebuia să-şi cheltuie cumva banii! Atunci când a plecat la Atena, în Grecia, ţara tatălui său, autorităţile din Odessa nu i-au schimbat decât 150 de dolari. “Restul îl las la Banca din Odessa.”[3] La Atena nu a reuşit decât să agite spiritele fiind rapid expulzat de autorităţile elene pe care el le numeşte fasciste. Grecii, se pare, erau mai puţin toleranţi în epocă cu agitaţia comunistă decât autorităţile de la Bucureşti.

Panait Istrati

Istrati face referiri la locuri şi oameni întâlniţi dar accentual nu cade pe descrierea propriu-zisă a călătoriilor sale căci volumul este unul impregnat de mesaj politic. Este conştient, cu mândrie,  de diferenţa dintre el şi ceilalţi turişti – propagandişti – agitatori. “Pretutindeni eu am trăit, nu am lunecat ca turist. O lună, o săptămână, o zi sau un ceas numai, eu am trăit, adică m-am dat oamenilor; şi, de cele mai multe ori, ei mi s-au dat mie, aşa cum erau, buni sau rai, eroi sau secături.”[4] În primul capitol al cărţii, cel exclusiv ideologic, Panait Istrati oferă şi un fel de argument al destăinuirilor sale: ”Învinşi sunt toţi oamenii care se găsesc la sfârşitul sau spre sfârşitul vieţii lor, în dezacord sentimental cu cei mai buni dintre semenii lor. Eu sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi, deoarece sunt nenumărate feluri de-a fi in dezacord sentimental cu semenii tăi, precizez că e vorba aici de acea penibilă despărţire care îl aruncă pe un om afară dintr-o clasă, după o viaţă de aspiraţii comune acestei clase, rămânând fidel sentimentului care l-a împins totdeauna să lupte pentru dreptate.“[5] Dureroasa transformare a avut loc în timpul lungii sale şederi căci la început era “ferm convins că, din punct de vedere moral, din punctual de vedere al justiţiei elementare, dictatura proletariatului nu lasă nimic de dorit, nu poate fi decât sănătoasă, deoarece, dacă e foarte greu să creezi confortul, nimic, absolut nimic, nu te împiedică să fii drept şi cinstit.”[6]Dulce naivitate căci în mod firesc, dacă erai drept şi cinstit, nu aveai cum să găseşti aceste sentimente nobile în Uniunea Sovietică (cu greu le găseşti în orice dictatură).

Paradoxul Istrati constă în faptul că odată vizitată măreaţa Uniune, odată dezamăgirea produsă el găseşte un ţap ispăşitor[7], destul de facil: noua clasă birocratică protejată şi solidificată sub dictatura de fier şi sânge a lui Stalin. Ne gândim că din această perspectivă, Istrati este un precursor al lui Milovan Djilas cu a sa teorie privind noua clasă, carte cu acelaşi titlu, apărută în versiunea sa americană abia în 1957. Birocraţia stalinistă ar asupri masele de muncitori faţă de care Istrati îşi păstra compasiunea şi dragostea (în esenţă, destul de creştină). “Nu protestez împotriva mulţimii. Ea, nenorocita, a fost totdeauna flămândă şi nu s-a gândit la sublime decât prin prisma pântecului ei. Ea merită absolvirea. Dar cum să-i absolvi pe cei care ies din sânul ei, care se proclamă elita ei, îşi impun salarii limitate, de ochii galeriei, şi acaparează, înăbuşesc, zdrobesc, fură, violează, ucid ? Nu e acesta pentru de-a pururi, falimentul moral al Revoluţiei?”[8]

Istrati se erija în apărătorul clasei muncitoare oprimate “Eu am nenorocirea să fiu acest bastard care uneşte conştiinţa omului de bună credinţă cu setea de dreptate a mulţimii din care face parte şi al cărui martiriu îi e prea cunoscut. O poziţie care mă pune în conflict cu toată lumea şi, mai ales, cu o speţă umană care, ea, conştient sau inconştient, înşeală pe toată lumea, lărgeşte prăpastia care desparte oameni ce s-ar putea lesne apropia şi se declară capabilă să realizeze, ea singură, toate aspiraţiile clasei muncitoare pe care o revendică vrând s-o monopolizeze.”[9]Autorul pune şi o întrebare esenţiala, degetul pe rana supurândă care va fi de mare actualitate de-a lungul întregii funcţionări a sistemului represiv comunist în Europa: “numai comuniştii au dreptul să trăiască pe pământ? Dar ce facem cu muncitorul, cu ţăranul, cu intelectualul, cu funcţionarul, cu zdrobitoarea majoritate a omenirii care munceşte? Nimic din comunism, dar care trudeşte? S-o izgonim de la munca sa? S-o evacuăm din locuinţa sa? S-o ucidem?”[10]Panait întrevede răspunsul (sau îl sugerează fără voie restul omenirii, majoritatea ei trebuie doar să servească fără crâcnire minoritatea comunistă iar când nu o face plăteşte aceasta foarte scump)

Acest sentiment este confuz căci Istrati apără, cel puţin în acest volum, statul muncitorilor care, în viziunea sa ar trebui reformat şi nu desfiinţat. Mai multe paragrafe dezvăluie gândirea lui Istrati în această privinţă. “Orice s-ar întâmpla după răfuiala pe care o încep aspru cu clasa mea, un fapt e sigur: voi trage totdeauna în pieptul sau în spatele celor ce-i înfometează pe oameni, şi-i mitraliază apoi.” Istrati pendulează între condamnarea stalinismului şi ura faţă de capitalismul reacţionar “Da, suntem deocamdată învinşi. Da, nu ne înţelegem între noi, fraţi de luptă. Dar, fiţi siguri, vom face totdeauna un singur front contra voastră, cioclilor, şi suntem gata să murim lovindu-vă cu toate armele”[11] Cu atât mai dificil ne este să înţelegem cum ar fi putut el face front comun cu un regim care chiar în timpul şederii sale în URSS se dezlănţuia împotriva celor devianţi de la norma stalinistă. “Omul e ridicat de unde se regăseşte: de la lucru, de pe stradă sau de acasă, sub ochii copiilor săi, care ţipă.”[12] Contradicţia aceasta revine de mai multe ori pe parcursul volumului.

Chiar dacă a văzut ce însemna construirea comunismului, Istrati pare a nu prefera călduţele democraţii burghezo – mosiereşti căci el reprezintă “un ciomag ameninţător, bolşevismul” menit a scufunda civilizaţia deviantă/depravată. “În ciuda tuturor, URSS trebuie să rămână, pentru proletariatul mondial, ceea ce este în realitate: fortăreaţa inexpugnabilă de care capitalismul va trebui într-o zi să-şi crape capul. Dar afirmând aceasta, categoric, odată pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre şleahta birocratică şi să-i strig: secătura”[13]. În această concepţie, care nu i-a fost unică lui Istrati, comunismul a fost  corupt, confiscat, prost aplicat, iar adevăratul comunism poate fi pus în practică în URSS sau altundeva in lume,[14] De altfel Istrati este foarte zgârcit (sau prevăzător?) în a pronunţa numele lui I.V. Stalin.

Comunismul utopic al lui Istrati reiese şi din paragraful “ le spun opozanţilor că, dacă vor să ne pregătească o a doua ediţie a acestui bolşevism, au să găsească în mine un duşman implacabil, un duşman solitar care va muri pentru ceea ce el consideră cel dintâi bun al omului: acela de-a se putea exprima deschis, indiferent dacă e tovarăş ori adversar.”[15]Ne este greu să înţelegem cum îşi imagina oare Istrati că un al doilea bolşevism, o ediţie revizuită, ar fi putut reinstaura libertatea de expresie, una din cele mai periculoase libertăţi individuale pe care regimurile comuniste de peste tot din lumea au avut grija cu precădere, încă de la început, să le suprime?[16] Libertatea de exprimare Este uşor de înţeles de ce libertatea de expresie îi era atât de dragă lui Istrati,[17] un scriitor liber care şi-a dobândit faima prin descrierea unor aventuri într-un spaţiu larg, cel al Mediteranei orientale, Mării Negre şi gurilor Dunării. În mod paradoxal, libera exprimare era oferită şi garantată chiar de acele regimuri pe care el le detesta, chiar de acea civilizaţie pentru care se pregătea bâta bolşevică: democraţiile (atât de imperfecte!) El însuşi îşi făcuse debutul editorial în presa muncitoreasca din România burghezo-moşierească ce asuprea atât de greu clasa muncitoare încât permitea apariţia unei prese muncitoreşti !

(va urma)


[1]“Spovedania unui învins” de Panait Istrati, Editura Gramar, Bucureşti, 2005, pag. 41

[2] Ibidem, pag. 21

[3] Ibidem, pag.61

[4] Ibidem, pag.33

[5] O alta contradictie caci el demasca in continuare elita birocratica bolsevica ce ar sugruma clasa muncitoare ce, nevinovata, se supune fortei sistemului dictatorial.

[6] Ibidem, pag.103

[7] Bouc-emissaire!

[8] Ibidem, pag 26

[9] Ibidem, pag.18

[10] Ibidem, pag. 131

[11] pag.96

[12] pag.99

[13] pag. 20

[14] Vechea iluzie care se menine pana in zilele noastre caci oamenii nu vor sa creada ca sistemul era pur si simplu prost indiferent ce i-ai fi facut! Prost şi criminal, y compris!

[15] pag.35

[16] A se vedea atitudinea RP Chineza faţă de decernarea Premiului Nobel pentru Pace disidentului Liu Xiaobo (totuşi) în decembrie 2010 !!

[17] Cum ar trebui să fie oricărui creator!

Articole similare

Supunerea Franței: Soumission (Supunere), de Michel Houellebecq

Codrut

Poate ar fi bine să discutăm cu cineva? Pe marginea unei cărți de Lori Gottlieb

Corina Moisei-Dabija

Indignare XXX

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult