Carti Carti de fictiune Recomandat

Soloviov și Larionov, de Evgheni Vodolazkin

soloviov-si-larionov_1_fullsize”Soloviov și Larionov”, de Evgheni Vodolazkin

Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2015
Traducere din rusă și note de Adriana Liciu

Am scris la începutul acestui an o recenzie entuziastă despre ”Laur”, primul roman al lui Evgheni Vodolazkin apărut în traducere românească. A fost, alături de ”Stoner”, una dintre cele mai discutate cărți din blogosfera românească în anul 2014 și, ca să fac o paralelă, încă nu am identificat cartea despre care să se fi discutat așa de mult în acest an. Chiar dacă are un puternic filon religios și unii s-ar putea să se simtă deranjați de acest lucru, este o carte puternică, pe care autorul rus a construit-o într-un stil destul de clasic și care pune multe întrebări cu privire la sufletul omului. De aceea, așteptările au fost mari când am aflat cu toții că o nouă traducere a lui Vodolakzin va apărea la noi, dublată și de venirea scriitorului la FILIT Iași și în București.

Laur a ridicat ștacheta prea sus, Laur este o capodoperă și a fost neșansa romanului ”Soloviov și Larionov” să se compare cu acesta. Cel din urmă nu este, în niciun caz, la același nivel cu Laur, chiar dacă talentul lui Vodolazkin se întrevede și aici, chiar dacă structura romanului se apropie de stilul clasic, chiar dacă construcția încercată este inedită și inovativă. ”Soloviov și Larionov” este un roman pseudo-istoric (nu știu unde am citit această sintagmă, dar mi se pare extrem de potrivită), de vreme ce mare parte din cercetarea directă a vieții generalului Larionov este una istorică, ce împletește studiul arhivelor cu mersul pe teren (oare ce istoric mai poate scrie acum cărți de specialitate fără să cunoască la pas locul unde s-au petrecut evenimentele?), iar notele oferite chiar de către autor oferă trimiteri în bibliografia cercetată, exact ca o lucrare de specialitate. Asta deși multe dintre aceste trimiteri sunt inventate, dar dau aparența de autenticitate.

Este ceva inedit ca să pornești la lectura unui roman și să te trezești în fața unei lucrări parțial științifice. Tocmai această parte a romanului m-a descumpănit și m-a pierdut pe parcurs: epopeea generalului Larionov nu a fost suficient de interesantă, datele au fost prea amestecate, iar răspunsurile cu privire la viața sa au fost întârziate sau pur și simplu nu au existat. Să luăm ca exemplu chiar una dintre cele mai importante întrebări cu privire la această viață de erou: cum nu a fost generalul ucis de către trupele bolșevice imediat după luptele de la Ialta? Cum a reușit să scape cu viață, trăind mult după Marele Război, cum a scăpat de Marea Epurare a lui Stalin din perioada interbelică? Nu vom afla răspunsul sau el este mai degrabă metaforic și insuficient.

Desigur, și în această parte, sunt câteva considerații cel puțin interesante cu privire la rostul cercetătorului, cu privire la implicațiile și caracteristicile istoricului, întreținute mai ales de către îndrumătorul lui Soloviov, cel căruia i s-a fixat ca scop studierea aspectelor mai puțin cunoscute ale vieții generalului Larionov:

”În opinia profesorului Nikolski, scepticismul său poate fi explicat prin faptul că, în general, cei mai mulți istorici sunt oameni pesimiști, fiindcă au de-a face frecvent cu morți. Istoria este o știință despre morți, și-a încheiat surprinzător eseul profesorul rus, în ea e foarte puțin loc pentru oameni vii.” (pag. 52)

”Orice cercetare seamănă cu mișcarea câinelui care adulmecă urmele. Mișcarea e haotică (privită din afară), seamănă uneori cu o învârtire în loc, dar e singurul drum posibil spre un rezultat. O cercetare are nevoie ca ritmul ei propriu să fie corelat cu ritmul fenomenelor studiate. Și dacă ele intră în rezonanță, dacă pulsează la fel, cercetarea se încheie și începe soarta. Așa zicea profesorul Nikolski.” (pag. 71)

Evgheni Vodolazkin
Evgheni Vodolazkin

Am fost mult mai interesat de viața personală a lui Soloviov decât de cea profesională și nu știu de unde a venit acest impuls. Poate tocmai faptul că este un personaj deloc complicat, care a evoluat de la un copil simplu, dintr-o familie destrămată la cercetătorul atent și încrezător de acum. Pe parcursul romanului, vom afla amănunte despre copilăria petrecută într-o stație îndepărtată de cale ferată, un fel de haltă intitulată Kilometrul 715 și prima iubire adevărată, despre greutățile vieții de cercetător la Sankt Petersburg și prima misiune reală, viața lui Larionov. Acțiunea propriu-zisă are loc în anii 1980, iar comunismul aproape nu este numit. Poate și de aceea există un anumit grad de romantism în ceea ce trăiește, o lume aproape dispărută, aceea a localurilor simple, a cazărilor la gazde, a plimbărilor prin castele părăsite sau prin păduri întunecate, mai ales când vorbim de peregrinările sale de o lună prin Ialta sau prin Kerci, care mi-au amintit de un orășel la fel de pitoresc și învechit, Balcic.

Cea mai frumoasă parte a romanului este, în contradicție cu romanul istoric pe care îl așteptam și care ne-a fost furnizat parțial, căutarea iubirii adevărate a lui Soloviov, felul în care acesta a evoluat de la fetița din vecini, cu care făcea dragoste în pădure sau în zgomotul trenurilor care nu oprea în halta în care locuiau, la pătimașa Zoia, angajata Muzeului Cehov din Ialta și păstrătoarea unor secrete inedite din viața lui Larionov. Într-un final, el se va decide și va hotărî că iubirea adevărată este acolo unde te simți acasă, că ”sensul vieții nu e atingerea unei culmi, ci e chiar viața în întregul ei.”

E clar, Vodolazkin are un stil de scriere superb, dar ”Soloviov și Larionov” nu este mai mult decât un roman mediu. Inovația de aici nu îi reușește prea mult, tocmai pentru că mulți cititori pot fi atrași doar de o parte a povestirii, cea istorică sau cea personală, aceasta din urmă mai atragătoare și mai incitantă. Nu este însă un roman pe care să îl lași din mână, oricum ar fi te prinde și te interesează măcar viața lui Soloviov.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Prin blogosfera cinefila (6 – 12 ianuarie 2014)

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (11 – 17 aprilie 2016)

Jovi Ene

Literatura, încotro: Lecții americane, de Italo Calvino

Carmen Florea

1 comment

axcris 12 februarie 2016 at 12:05

Perfect de acord cuvant cu cuvant. Parca mi-au fost citite gandurile cu aceasta cronica. Bravo si multumesc.

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult