Carti Carti de istorie Recomandat

Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, de Mircea Anghelescu

Poarta neagra”Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea”, de Mircea Anghelescu

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013

Volumul scris de Mircea Anghelescu[1] se axează pe retrasarea experienţei închisorii trăite de câţiva scriitori români înaintea flagelului comunist, pentru care închisoarea a fost, este imposibil de negat, un concept fundamental şi caracteristic- atât inchisoarea propriu-zisă, cât şi inchisoarea mare, însăţi ţara- dar şi un alt portret prea puţin măgulitor al celebrei şi miticei Românii Mari, privită din perspectiva experienţelor din închisorile interbelice. Regăsim în mare aceeaşi corupţie, nepăsare, servilism, brutalitate faţă de fiinţa umană atât de caracteristic spaţiului românesc[2].

Autorul îşi începe excursul printr-o foarte instructivă expunere a preistoriei sistemului penitenciar din Principatele Române, punere în temă care ajută la înţelegerea mecanismelor şi resorturilor sistemului din perioada modernă (sec. XIX-XX) „Închisoarea nu era, nici în vechiul drept românesc, o pedeapsă obişnuită, cum nu era nici în practica europeană până prin secolul al XVII-lea, când începe să se organizeze sistemul penitenciar occidental ca urmare a exploziei urbanismului şi a apariţiei unor forme de excludere socială care adesea nu erau de origine criminală, ci ţineau de vagabondaj, de cerşetorie, de imposibilitatea achitării datoriilor sau de alte delicte minore.” Autorul nu menţioneaza, dar una din metodele preferate ale puterilor coloniale din Europa Occidentală pentru a-şi popula şi exploata imensele colonii a fost tocmai trimiterea delincvenţilor peste mări şi ţări (Australia şi Tasmania pentru britanici, Guyana în cazul francezilor etc.)

În Ţările Române pre-moderne nici măcar nu exista închisoarea fizică, ci ocna. Ocnaşii erau de două feluri, pe termen şi pe viaţă. „Ultimii intrau în ocnă ca în mormânt.(…)Suntem încă în epoca în care condamnarea scotea efectiv din rândurile oamenilor pe cei găsiţi vinovaţi, pe drept sau pe nedrept, şi tratamentul care li se aplica scotea în evidenţă acest principiu.[3] Însă „osândirea vinovaţilor, trimiterea la ocnă a celor care fură şi asupresc, în pofida unei idei comune, nu este privită cu ostilitate, inclusiv în popor, de oamenii simpli, care au conştiinţa nevoii de ordine şi de aspră pedepsire a celor care o încalcă.(…) Condamnaţii de drept comun, cei închişi la ocne pentru crime sau alte fărădelegi grave, erau trataţi cu o cruzime necunoscută în general în societate, care era consecinţa directă a scoaterii lor din viaţa civilă, practic din categoria umană.”[4]

Încă din timpul lui Cuza se făce puşcărie politică de către gazetarii îndrăzneţi care expuneau abuzurile şi corupţia regimului, aceştia devenind rapid vedete ale epocii. Unul dintre aceşti ziarişti, astazi complet uitat, este N.T. Orăşanu (1833-1890) care ironiza într-o poezioară “Multe e dulce şi bănoasă/ Cârma unui stat/altă vaca mai lăptoasă/ca ea n-a mai stat”(o temă critică recurentă a realităţii româneşti). Remarcabilă a fost totuşi atitudinea lui Carol I faţă de numeroşii săi critici (mai ales în preajma anului 1870 când, de altfel, monarhul a şi dorit să abdice), el preferând fie să nu-i acţioneze în instanţa pentru lese-majestate, fie să-i graţieze rapid pe cei condamnaţi.

Cu închisoarea adevărată au făcut cunoştinţa românii din afara graniţelor Principatelor Unite. Rocambolescă este şi aventura lui Gherea (născut Solomon Katz, în 1855, în Ucraina) care a fost implicat în cercurile narodnice, a trecut în mult mai liberala Românie în 1875, continuând să ajute mişcarea din Imperiul Ţarist, fapt ce a facut-o pe Orhana să-l atragă într-o cursă la Galaţi unde a fost răpit (unele reflexe şi obiceiuri se pare că nu au fost chiar inventate de NKVD) şi deportat într-un port la Marea Albă. Datorită regimului lax, Gherea a reuşit să evadeze[5], să treacă în Norvegia şi de acolo să ajungă în Marea Britanie şi Franţa, revenind în România, la un an de la misterioasa sa dispariţie. Şi Constantin Stere, născut în Basarabia, sub ocupaţie ţaristă, a trăit opt ani de detenţie şi deportare în Siberia, o experienţă destul de similară cu cea trăită de zeci de  mii de alţi români sub tirania stalinistă[6]. În acest timp şi românii ardeleni au cunoscut sistemul penitenciar maghiar, foarte permisiv (unii „deţinuţi” ajung să se împrietenească chiar cu directorii închisorilor care le împărtăşesc ultimele noutăţi editoriale!).

Mircea Anghelescu
Mircea Anghelescu

Capitole speciale sunt dedicate personalităţilor antebelice şi interbelice marcante, mai cunoscute precum Ion Slavici, Tudor Arghezi, N.D. Cocea, Geo Gogza sau Zaharia Stancu, la care se adaugă şi două figuri mai puţin cunoscute (Mircea Damian şi Dragoş Protopopescu). De altfel titlul cărţii este o preluare după cartea memorialistică scrisă de Tudor Arghezi, în care marele poet şi-a descris prima experienţă carcerală. Atât Slavici, cât şi Arghezi au fost condmanaţi în febra răzbunătoare de după realizarea României Mari, în martie 1919, în cadrul procesului ziariştilor germanofili, pentru că ar fi publicat în presa din Bucureştiul ocupat de germani. În mod paradoxal, Ioan Slavici care fusese închis de autoritătile maghiare un an de zile, în 1888, pentru naţionalism românesc, în închisoarea de la Vaţ, a cunoscut şi recunoştinţa românească, fiind condamnat la unsprezece luni. Atât Slavici, cât şi Arghezi şi-au petrecut pedeapsa în închisoarea de la Văcăreşti în condiţii mai mult decât decente (lui Slavici i s-a oferit chiar şi o  mică parcela pentru a putea planta flori, căci grădinăritul era una din pasiunile sale). Pentru cei doi scriitori, acest interval a reprezentat mai mult o binevenită relaxare şi chiar bursă de studiu, căci amândoi au valorificat experienţa inedită. „Închisoarea n-a fost asumată de Tudor Arghezi ca un fapt personal, de biografie, ci ca o experienţă unică prin faptul că i-a permis să arunce o privire adâncă, până în măruntaiele cele mai ascunse ale societăţii, o imersiune a scriitorului în oceanul omenirii întregi, de care individul este în general separat prin toate episoadele şi tipicurile unei vieţi obişnuite, cu diferitele ei condiţionalităţi.”[7]Atât Slavici, cât şi Arghezi au fost interesaţi de lumea condamnaţilor de drept comun, o lume „de o vitalitate şi de o diversitate nebănuită înainte”.

O altă experienţa penitenicară interbelică, mai puţin cunoscută, este cea a ziaristului şi scriitorului N. D. Cocea, care a petrecut nouă luni de închisoare (1925) pentru că pierduse un proces de lèse majestate, publicând un articol împotriva Regelui Ferdinand în ziarul Facla, al cărui director era. Grav era că publicase pe prima pagină a ziarului o gravură care prezenta execuţia lui Ludovic al XVI-lea, ceea ce se putea interpreta destul de uşor şi cu îndreptăţire, drept instigare la crimă. În plus, România primilor ani ai deceniului 1920 avea drept principală temere ciuma roşie care se afla doar la o aruncătură de băţ. După eliberare, ND Cocea descrie în mai multe articole condiţiile teribile din închisoare care, evident, nu l-au afectat direct. Laudabil- ceea ce vine să demonstreze că, în general, până la apariţia Mişcării Legionare, disputele din România nu erau atât de încrâncenate, încât să meargă până la crimă- ele încetează în preajma morţii marelui său duşman, regele Ferdinand (1927).

Geo Bogza a fost închis de două ori, fiind acuzat de pornografie, prima experienţă fiind în anul 1934 (pentru „Poemul invectivă”). Bogza îşi aducea aminte peste decenii doar de inconsistenţa mâncării- nu că el ar fi gustat din ea! Şi Zaharia Stancu a cunoscut, e drept, într-o perioadă mult mai tulbure, lagărul de la Târgu-Jiu, unde Antonescu i-a adunat pe toţi potenţialii duşmani ai războiului împotriva URSS. „Una peste alta, cu toate privaţiunile relative, cu mizeria şi lipsa de igienă inerente şi mai ales cu neliniştea- şi ea inerentă în timp de război- ca soarta fiecăruia s-ar putea înrăutăţi pe neaşteptate, detenţia din lagărul de la Tg. Jiu era suportabilă.”[8] Stancu nu patimise în perioada interbelică, în ciuda simpatiilor sale de Stânga (fiu de ţăran sărac avea motivele lui întemeiate), nefiind membru al PCdR. Şi Stancu a profitat de şederea în lagăr pentru a-şi îmbogăţi portofoliul literar şi, evident, ulterior, pentru a-şi instrumentaliza amintirile, folosindu-le în noua Românie sovietică. „Amintirile lui Zaharia Stancu despre detenţia în lagărul de la Târgu-Jiu, începute probabil sub impulsul unei revelaţii privind biografia sa ca rezervor de documente umane, devin spre sfârşit un simplu material propagandistic, integrat într-o activitate inspirată şi dirijată de către propaganda partidului comunist şi probabil, a experţilor străini care o monitorizau”. Adică sovietici.

lagar

Diferenţele faţă de perioada comunistă sunt importante, poate chiar esenţiale şi, spre lauda lui, autorul, le enunţă. Dacă sistemul antebelic şi interbelic penitenciar era prost construit, cârpit, ezitant, aceasta se întâmpla pentru că, în general, sistemul penitenicar era o miniatură a societăţii. Da, astfel era societatea românească antebelică şi interbelică (care în cele două decenii nici măcar nu avusese timpul să se aşeze cât de cât- să nu aducem aminte că din 1989 şi România noastră a parcurs cam cât timp a avut cea dodoloaţă)[9] crudă, nepăsătoare, prost administrată, foarte coruptă, dar nu structural îndreptată pentru a asasina întregi categorii sociale datorită unor delicte politice reale sau fictive şi, de multe ori, nici măcar pentru atât ci doar pentru că un individ se născuse sau frecventa un anumit mediu[10].

Condamnările politice din perioada pre-comunistă sunt rizibile şi ca durată. Se fac câteva luni, maxim un an de puşcărie, niciodată aproape închisoare grea ca să nu mai vorbim de recluziune. Un fel de îndepărtare şi, chiar dacă deţinuţii de drept comun aveau o soartă grea, cei politici, foarte puţini, aveau întotdeauna un regim privilegiat. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că regimul represiv comunist a găsit cu uşurinţă resursele pentru a copia Gulagului sovietic, acestea având doar nevoie să fie valorificate la scară industrială. De aceea, sistemul bolşevic a şi preluat structura şi capabilităţile celui anterior (Aiud, Sighet, Jilava), completându-le, pentru că oricum vechiul sistem nu era deloc gândit pentru a masacra/încarcera atât de mulţi oameni.

Drept concluzie pentru lipsa atracţiei scriitorilor romani de dinainte de 1945 pentru spaţiul penitenciar, autorul punctează pertinent: „Românilor le este pur şi simplu de neacceptat această circumscriere a libertăţii individuale, acest atentat la dreptul fiecăruia de a umbla slobod, pe unde pofteşte. A greşit, da, să plătească : cu capul. Dacă nu, şi câtă vreme nu este prins, nimeni nu trebuie să-l bage în colivie.” Din nefericire pentru poporul român, literatura şi istoria noastră s-au îmbogăţit cu volume remarcabile despre suferinţa din gulagul comunist, apărând chiar o subspecie literară: literatura concentraţională!

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Cartea Românească.


[1]Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013.

[2] Dar nu numai, am putea amplifica şi spune că această atitudine era caracteristică întregului spaţiu oriental, atât de permeabil la influenţele asiatice de tot felul- otomane, tătare, arabe etc.

[3] Pag. 37.

[4] Pag. 45.

[5] Doar şi Stalin a evadat de trei ori din Siberia!

[7] Pag. 141.

[8] Pag. 228. Mai degrabă teama de a fi preluaţi de germani şi Gestapo putea tulbura spiritele!

[9] Atunci când un memoriu ajunge până la urmă la un ministru de justitie din perioada interbelică, în care sunt denunţate condiţiile în care trăiesc deţinuţii de la Văcăreşti, imediat după Primul Război Mondial şi când astfel de relatări ajung în presa liberă, a doua zi,  un convoi impresionant cu hrană, vopsea, saltele, pături, elemente de mobilier, ajunge la închisoare – ceea ce era pur şi simplu de negândit în perioada represiunii comuniste, în primul rând pentru că nu mai există presă liberă şi, în al doilea rând, pentru că nu se putea scoate nimic scris din groaznicele închisori comuniste.

[10] Şerban Papacostea povesteşte in recentul interviu din Revista 22 cum a fost arestat cand ieşea din Institutul Francez din Bucureşti. Vezi http://www.revista22.ro/articol.php?id=29476

Articole similare

“Fugi, Jacob, fugi!”: Evadare de la Auschwitz, de Joel C. Rosenberg

Delia Marc

Boicot, a boicota

Codrut

Din nou despre serviciile secrete sovietice

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult