Recenta criză umanitară provocată de devastatorul cutremur din Haiti a oferit o nouă ocazie unei bune părţi a mass-media franceze să-şi dovedească frustrările şi calitatea. Pe mine sincer mă amuză să descopăr reconfirmări ale durabilelor sentimente anti-americane pe care mulţi francezi încă le resimt (dar nu şi Sarkozy care a avut curajul să reintroducă Franţa în structurile militare ale NATO fiind solidar cu Alianţa în Afganistan) chiar dacă aparent totul ar trebui să unească cele două popoare, nu să le desparată. Lăsam la o parte faptul ca Haiti este o altă ţară din lumea a treia care, după ce şi-a obţinut independenţa acum două secole (totuşi !) a dat chix în construirea unei societăţi prospere, democatice (eventual) şi normale.
Observând debandada de acolo mă întrebam mirat unde sunt domle autorităţile, unde este poliţia şi, în cel mai rău caz (dar unul normal în situaţii de urgenţă) unde este armata care poate interveni şi restabili ordinea, căci armata are şi această sarcină internă, nu numai aceea de a proteja graniţele unei ţări şi a organiza puciuri militare. Armata haitiană, am aflat ulterior, fusese dizolvată în 1995 în urma unei lovituri de stat aparent ratate ! Asta da ţară! Trec cu vederea că numărul imens de morţi (zeci de mii, între 50.000 şi 100.000 căci oricum nimeni nu ştie şi nici nu are cum să ştie la aceste proporţii) a fost cauzat nu numai de amploarea cutremurului dar şi de construcţiile şubrede căci bănuiesc de ce fel de autorizaţii au nevoie haitienii pentru a-şi ridica un imobil. Las la o parte toate acestea pentru a înfăţisa felul cum au prezentat două canale franceze, France 2 şi France 24 prin prisma cărora am observat derularea evenimentelor în Haiti (atât cât timpul mi-a permis-o, un exerciţiu util şi pentru păstrearea unei minime fluenţe în această limba dragă).
Marea problemă a constituit-o, ca de obicei, aroganţa nemăsurată a americanilor. Obama, după o săptămână în care a studiat dosarului cred că şi-a dat seama (sau a fost sfătuit în acest sens) că Americii tocmai i se ofera un bun prilej pentru a arăta lumii o altă faţă, cea umană, de salvatoare a inocenţilor, a zecilor de mii de mici negri (la propriu căci populaţia haitiană este formată din descendenţii sclavilor aduşi de francezi să lucreze pe plantaţiile de trestie de zahăr) de aceea a ordonat intervenţia armatei şi flotei americane spre a deversa mii de tone de ajutor umanitar de strictă necesitate. După ce pentru primele ajutoare haitienii muritori de foame s-au sfâşiat între ei (scene clasice) americanii au decis să aducă soldaţi pentru a face puţină ordine într-o ţară lăsata pradă debandadei. Credţi ca a fost bine ? Evident că nu. SUA ocupă şi Haiti. Chavez ţipă ca din gură de şarpe ! Iranul îşi mobiliează armata probabil pentru a preveni urmatoarea mutare americană iar Coreea de Nord bagă cherosen în misilele purtătoare de bombe nucleara pentru a se apăra răzând de pe suprafaţa Pacificului Hawaii. Glumesc, evident.
Însă francezii erau foarte deranjaţi de un astfel de tupeu al americanilor iar din tot discursul lor răzbătea aceeaşi mare invidie : americanii făcusera ceea ce ei înşişi ar fi dorit să facă, ba mai mult, erau îndrituiţi să o facă avâd în vedere că fusese colonia lor, fusesera negrii lor care continuă să vorbească o franceză foarte stricată, dar, din motive de lipsă de forţă nu mai puteau să o facă. Unele voci de pe teren ţipau : ONU trebuia să intervină nu America. Când ar fi putut ONU să intervină ? Poate peste câteva luni când epidemiile ar fi secerat alte câteva zeci de mii de oameni. Morala : orice ar face America nu este bine. Dacă stătea la ea acasă, deformatorii francezi de opinie publică ar fi clamat : vedeţi ce laşi şi zgârciţi sunt ? (de altfel ştim foarte bine ce s-a întâmplat atunci când Amrica s-a retras în sine, a început în 1939 şi s-a sfârşit în 1945)
Ambasadorul Franţei a fost foarte activ în a-şi aduna resortisanţii şi a-i evacua, cu buna voinţă a americanilor care securizasera aeroportul din Port au Prince. Nu pentru a aduce tancuri şi tunuri ci zahar, făină şi apă. Ba mai mult, au pus pază armată şi la principalul spital din oraş chiar dacă francezii bombăneau supăraţi. Când haitienii au văzut uniformele americane au fost foarte bucuroşi, unii dintre ei chiar declarând că-i preferă pe yanchei preşedintelui şi politicienilor locali ! Dar cine erau cetăţenii francezi pe care ambasadorul se grăbea să-i trimită în Metropolă ? O ceată de africani, bien sur, care pe tonuri ridicate îi cereau socoteală amărâtului de funcţionar francez, bine nadusit (ceva de genul când vine domle avionu ala, ce naiba faceţi ?).
Mă întrebam dând din cap : ce naiba face Franţa cu atâti africani ? Chiar nu s-a săturat ? Chiar doresc ca predicţiile unui Jean Sevillia să se împlinească iar afro-magrebienii să devină majoritari în următorii cincizeci de ani ? Spun toate astea din dragoste pentru adevărata Franţă a cărei viitoare dispariţie, in forma ei clasică (adică locuită de francezi, urmaşii gallo-romanilor şi francilor), umple tuturor amicilor ei din Romania inimile cu durere şi ochii cu lacrimi, căci cultura română datoreaza atat de mult Frantei, la bien aimée.
