Pilat din Pont: Judecatorul lui Iisus, de Mircea Duţu

„Pilat din Pont: Judecatorul lui Iisus”, de Mircea Duţu
Editura Herald, Colecţia Logos, Bucureşti, 2009

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Pilat din Pont ramane unul din personajele enigmatice ale istoriei a carui dainuire peste secole este mai degraba rezultatul unei intamplari caci, trebuie mentionat, Imperiul Roman a avut sute si mii de prefecti ai zecilor de provincii insa numai numele Pilat din Pont a ajuns sa dobandeasca o mare celebritate, perdurand atat timp cat crestinismul va exista. Mircea Dutu incearca in volumul „Pilat din Pont. Judecatorul lui Iisus” sa reconstituie din putinatatea izvoarelor istorice marea majoritate fiind total subiective (relatarile evanghelistilor) “un personaj care a avut o existenta reala, concreta, fara cunoasterea careia semnificatiile de orice natura ale faptelor sale nu pot fi pe deplin intelese.”

Iudeea fusese transformata in provincie romana in anul 6 d.Hr. “Ocupatia imperiala a cunoscut in privinta raportului cu autoritatile locale doua mari perioade, prin acordarea Iudeei, initial, a unui statut de stat client sub protectorat roman ( intre 63 i.Hr.-6 d. Hr.) urmata de instaurarea unui regim de administrare directa, printr-un agent imperial (dupa 6 d.Hr.) Niciodata insa Roma nu a putut gasi solutia care sa-i permita stabilizarea deplina si armonioasa a provinciei si sa faca sa domneasca aici o veritabila pax romana.” Trebuie specificat ca Roma adopta de obicei principiul evocat de Sallustius “Stapanul bun tunde, nu jupoaie oile” politica esentiala pentru a mentine echilibrul unui ansamblu teritorial imens.

Pilat ar fi fost inainte de fi numit prefect al Iudeei militar de cariera caci supranumele  de Pilat desemna „om destoinic in a manui lancea derivand din pilum, lance, arma prin excelenta a legionarului roman.”[1] Spre deosebire de actuala putere a prefectului român, prefectul roman tăia şi spânzura în provinciile unde era numit, înlocuindu-l de facto pe Împăratul aflat la Roma “In virtutea imperiumului acordat de imparat, prefectul detinea puterea absoluta in administratie, de jurisdictie, de aparare militara a provinciei si de mentinere a ordinii publice. Avea in acest context şi ius gladii (dreptul sabiei) adică dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi.”[2]

Judecata si condamnarea lui Iisus la presiunea lui Caiafa nu este singurul incident cu care s-a confruntata Pilat din Pont, Mircea Dutu descriindu-le si analizandu-le pe celelalte. Din ele rezulta faptul ca Pilat era mai degraba intolerant la adresa obiceiurilor evreilor care, e drept, erau atat de diferte fata de cele cunoscute de el. Romanii aveau totusi inteligenta de a pastra un echilibru fragil in provinciile instabile (nu degeaba principiul roman divide et impera a ramas gravat in constiinta publica mondiala si este folosit cu mult succes chiar si in zilele noastre) intervenind militar doar atunci cand celelalte posibilitati erau inlaturate. Aceasta se explica si prin faptul ca granitele Imperiul Roman erau imense, el neputand decat cu mare greutate sa se angajeze din punct de vedere militar pe doua-trei fronturi concomitent. De altfel Pilat din Pont a fost destituit din functia de prefect al Iudeei tocmai pentru ca a facut exces de zel ucigand mai multi multi samariteni care doreau sa se indrepte catre un munte sacru. Notabilitati samaritene s-au plans lui Vitellius, prefectul Siriei, o provincie mult mai mare decat Iudeea, din acest motiv fiind superior lui Pilat.

Controversa care dureaza de aproape 2000 de ani se poate rezuma astfel: cine este de vina pentru crucificarea lui Iisus, Pilat sau establishment-ul preotesc evreiesc al acelor vremuri, in frunte cu Caiafa? De altfel aceasta simpla intrebare a constituit principalul factor (combustie interna) de propagare a antisemitismului istoric, cel putin in Europa. Rezumand, in aceasta interpretare, evreii sunt cei care l-au crucificat pe Iisus, rolul romanilor aparand minor. Mircea Duta explica aprofundat cat de facila este aceasta interpretare “Sa nu uitam ca in timpul asediului Ierusalimului (70 d. Hr.) Titus, fiul imparatului Vespasian, nu va ezita sa crucifice zilnic, fara nici un fel de judecata, circa 500 de evrei! Dificil astfel sa negam responsabilitatea lui Pilat din Pont in condamnarea si executarea lui Iisus din Nazaret.”[3] In plus chiar si multimea care l-a salvat pe Barabas putea si probabil a fost manipulata de Caiafa care isi apara din punctul lui de vedere, puritatea credintei si insusi Templul. “Iisus deranja din multe puncte de vedere. Mai intai, prin atitudinea lui impotriva Templului (…) Agasa prin modul prea suplu in care trata Legea (…) Totodata, intr-un anumit sens, Iisus ameninta chiar fundamentele societatii iudaice, anuntand distrugerea Templului, care intruchipa identitatea lui Israel! In sfarsit, i se reprosa proximitatea pe care o invoca cu Dumnezeu tatal sau, considerata drept blasfemie! Pentru Pontiu Pilat miza era diferita; principala preocupare a reprezentantului imparatului in provincie era aceea de a nu avea tulburari.”[4] Pe de alta parte nu se poate nega faptul ca Pilat a facut tot ce era posibil pentru a evita rastignirea lui Iisus. Cazul  Iisus din Nazaret i se parea ca este doar o disputa interna intre evrei de aceea s-a spalat pe maini de Iisus si a aruncat povara sangelui Lui pe multimea evreilor. Inteligenta acuzatorilor evrei a fost aceea de a schimba incadrarea ofenselor lui Iisus in cea de crimen laese majestatis populi romani infractiune care se pedepsea cu moartea si fata de care nici un prefect roman nu putea trece cu vederea.

Concluzia lui Mircea Dutu este ca “Prin prisma actiunilor sale retinute de istorie si reflectate biblic, Pontiu Pilat ne apare ca o persoana stangace, lipsita de experienta, fara simt politic, preocupata in toate imprejurarile sa demonstreze, in absenta talentului necesar, ca  puterea apartine Romei. El s-a comportat ca prefect al Iudeei asa cum ar fi facut-o orice guvernator in alte provincii ale impreiului, conform unui standard nici mai bun si nici mai rau, ci identic.”[5]

Volumul ofera si alte trei capitole interesante, menite a intregi imaginea de ansmabul a lumii lui Hristos dar si a lui Pilat dar si pentru a adauga consistenta unor informatii istorice nu prea generoase. In capitolul “Iesirea din istorie, intrarea in legenda” ne este prezentata restul scurtei cariere administrativ-politice a lui Pilat, un simplu functionar, chiar daca de rang ceva mai inalt, a carui cariera depindea de toanele imparatilor de la Roma. Pilat se pare ca a scapat ieftin dupa ce a inabusit in sange o adunare a samaritenilor, fapt ce ar fi atras destituirea sa, caci noul imparat, Caligula si-a inceput domnia decretand o amniste generala. In capitolul “In memoria timpurilor” se trec in revista nenumaratele puncte de vedere in legatura cu actiunea sa (cat de multe secte crestine atat de multe interpretari a rolului sau in crucificarea lui Iisus) caci “ca orice personaj important al religiei si istoriei, Pontiu Pilat ramane si unul discutabil.”[6] Ultimul capitol “Oameni si institutii” ofera informatii indispensabile pentru intelegrea tabloului general al perioadei analizandu-se functia templului roman dar si a unor personaje istorice care si-au adus contributia la crucificarea lui Hristos : Caiafa, marele preot, Tiberius, cezarul Romei, Irod Antipa, Iuda, “tradatorul” lui Iisus.

Ceea ce este fascinant atat din punct de vedere al istoricului mai mult sau mai putin credincios (chiar si ateu) este fenomenul care a izbucnit dupa crucificarea lui Iisus, religia cu cei mai multi credinciosi care traiesc pe toate continetele Terrei, crucificare ce era atat de comuna Imperiului Roman, dupa cum o releva si autorul (cei 500 de evrei crucificati zilnic de catre Vespasian). Raportarea la Iisus nu se poate face, credem decat in doua feluri: crezand sau negand. Pentru credinciosii crestini, de toate felurile, cu certitudine credinta in El este un reazam si un punct de orientare intr-un univers plin de necunoscute “Iisus  a zis : Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla in intuneric ci va avea lumina vietii” (Ioan). Aceasta este taina care a tinut viu crestinismul doua mii de ani si care l-a facut pe Nicolae Steinhard  sa scrie “Situatia de crestin e totuna cu statutul aristocratic. De ce? Pentru ca isi are temeiul in cele mai senioriale insusiri: libertatea si increderea (credinta). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice, un om liber. Ce inseamna credinta? Incredere in Domnul desi lumea e rea, in ciuda nedreptatii, in pofida josniciei, cu toate ca de pretutindeni nu vin decat semnale negative.” ( Jurnalul fericirii, pag.104-105)

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

[1]pag.21

[2] pag.30-31

[3] pag. 107

[4] Pag. 106

[5] pag.118

[6] pag.139