„Pétronille”, de Amélie Nothomb
Editura Trei, București, 2021
Traducere: Claudiu Constantinescu
Romanul Pétronille, semnat de Amélie Nothomb a fost publicat inițial la Europa Editions, în 2015. Scriitoarea și-a numit unul dintre cele două personaje principale Pétronille Fanto care dezvoltă pe parcursul acestui volum de mici dimensiuni o prietenie bazată pe preferința pentru șampanie, aventură și cărți. Accentul cade în special pe viața tumultoasă de oraș și pe asumarea riscurilor pentru împlinirea plăcerilor.
”Când m-am întors, m-am uitat la sărăcăcioasa priveliște a Parisului care mi se oferea de la fereastră: pietoni pășind prin tenebrele străzii. Ăștia-s parizieni, m-am gândit eu, ca o veritabilă specialistă în etimologii. Mi se pare imposibil ca printre atâția oameni să nu pot găsi alesul sau aleasa. În Orașul Luminilor, trebuie să existe cineva cu care să pot bea lumina.” (p. 11)
”Intoxicarea nu se întâmplă doar. Este o artă ”, scria Nothomb într-un roman mai vechi, iar ultimul său text este presărat de șampanie și răutate, împărțită în mod egal între cele două personaje principale, Nothomb și fana sa, Pétronille, cu care avea de ceva timp o relație epistolară. Povestea se petrece în anii 90, când acest timp de comunicare era încă la modă. La întâlnirea cu Pétronille, Amélie este nedumerită de aspectul ei tânăr, băiețos și de natura ei îndrăzneață. Femeile fac diverse escapade la Ritz, în cafenele din Paris și la ski. Pétronille are finalmente succes ca scriitoare, dar pentru că nu își îndeplinește obligațiile față de creditori, ajunge în colaps financiar. Ulterior este nevoită să lucreze ca pacientă pentru teste farmaceutice, ceea ce îi fracturează inevitabil micul echilibru mental. Amélie încearcă să o ajute, refuzând să o lase pradă autodistrugerii.
Romanul lui Amelie Nothomb face referire nu numai la alți scriitori și editori, ci încercă să reflecte și problemele legate de diferența de clasă. Părinții lui Pétronille sunt descriși ca fiind comuniști, însă comentariile lui Nothomb despre fricțiunile sociale nu sunt foarte pertinente.
În roman apare și Vivienne Westwood, celebra creatoare de modă excentrică, alături de care trebuia să participe la un interviu în urma propunerii unei reviste celebre. Întâlnirea dintre Nothomb și Westwood este cinematică, Londra este zugrăvită în termeni destul de reci, iar scriitoarea simte la limita răbdării în aceste momente, însingurată și fără capacitatea de a rezona cu nimic din jur. O cheamă din nou pe tânăra sa prietenă, care îi arată o altfel de față a Londrei, știută doar de cei ce își amintesc de primii deschizători de drumuri în lumea teatrului elisabetan.
”Oare știa cu cine stă de vorbă? Aproape că-mi doream să nu. Mai bine să fii ignorată de femeia aia decât să suporți un asemenea afront. Am reacționat ca o japoneză. Am râs. Simțeam că ajunsesem la capătul răbdării. Deși nu-i bine să gândești așa ceva. Realitatea se grăbește întotdeauna să-ți arate cât de lipsit de imaginație ești.” (p. 53)
”Doamna Westwood mi-a întins o mână moale, fără să se uite la mine mai mult ca la început, și s-a dus la treburile ei. M-am trezit afară, în stradă, pradă unui acut sentimente de singurătate.” (pg. 55)
Petronille este și un roman despre două minţi sclipitoare și despre prietenie, cele două având numeroase aventuri în istoria culturii, chiar dacă de cele mai multe ori sub transa rafinată a șampaniei. L-am putea lesne numi un road trip între culturi și curente literare. Unele dintre scene aduc aminte de experimentele și performance-ul practicate de Marina Abramović (recomand, pentru detalii, volumul de memorii Încălcând toate granițele), mai ales cea de la final, o răsturnare aproape fantastică, despre care însă nu am să discut aici, ci am să vă las să o descoperiți pe cont propriu.
”Într-adevăr, sunt dintre cei care plâng când prietenii le pleacă fără să știe exact ce se întâmplă. Am o foarte bogată experiență în privința despărțirilor, știu mai bine decât oricine cât de periculoase sunt: despărțirea de cineva cu promisiunea revederii prevestește totdeauna lucruri din cele mai rele. În cele mai multe cazuri, nu te mai întâlneai cu persoana respectivă. Dar asta nu era varianta cea mai rea. Cea mai rea era s-o reîntâlnești și să nu o recunoști, fie fiindcă se schimbase într-adevăr foarte mult, fie pentru că îi descoperea atunci o latură extrem de neplăcută, pe care o avea probabil și înainte, dar pe care reușiseși să nu i-o vezi, în numele acelei forme ciudate de iubire, foarte misterioasă și foarte periculoasă, și a cărei miză n-am înțeles-o niciodată până acum: prietenia.” (pg. 107)
Dincolo de caracterul spumos al romanului, scenele amuzante și încercarea de a trasa cât mai exact limitele prieteniei, romanul nu stă foarte bine la capitolul adâncime, iar sensibilitatea este neglijată frecvent. Logica scapă de sub control la final, ultima parte venind cu senzația acută că face parte dintr-un alt text sau dintr-o altă poveste sau că autoarea nu a știut cum să scoată din scenă un personaj pe care până atunci s-a zugrăvit în tușe destul de prietenoase. Una peste am avut parte de o aventură ciudată, a cărei miză majoră rămâne până la final analiza prieteniilor toxice și cum ne influențează viața atunci când lucrurile scapă de sub control.
Puteți cumpăra cartea: Editura Trei/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: lesoleil.com, edituratrei.ro)