Ștefania Mihalache scrie foarte divers – povestiri, proză scurtă, poezie, istorie literară etc. Ba chiar scrie la mai multe edituri și, în plus, pregătește un roman. Ne-am văzut pentru prima oară la FILIT 2023, iar teme ale interviului nostru au fost, în principal, copilăria, proza scurtă, literatura feministă și multe altele. Am plecat la drum însă discutând despre cele două cărți ale sale pe care le citisem – ”Copilăria – reconstituiri literare după 1989”, apărută în 2019 la Editura Paralela 45, respectiv „Gene dominante”, proză scurtă apărută la Editura Humanitas în 2022. Enjoy!
– Născută în Brașov, studentă la Transilvania (ca mine), te-ai mutat între timp la București. Cum ai perceput această schimbare?
În multe feluri, pentru că a fost și o schimbare dorită – după ce am terminat Literele și am făcut și masterul la Budapesta, m-am întors și am intrat în învățământ și, sinceră să fiu, m-a cam speriat această perspectivă, nu mi s-a potrivit deloc și eram destul de suferindă pe nivel profesional, așa încât îmi doream să mă mut la București. Mă gândeam că acolo sunt mult mai multe oportunități și dacă, eventual, voiam să ies din sistemul de educație, aș fi putut încerca altceva. Lucru care s-a și întâmplat.
– În 2019, publicai la Editura Paralela 45 volumul ”Copilăria – reconstituiri literare după 1989”. Care dintre romanele analizate ți s-a părut cel mai atractiv pentru tine?
„Copilăria” este teza mea de doctorat, îmbunătățită și adăugită. Volumul s-a oprit la anul 2012 și a trebuit să adaug niște romane pe care nu le avusesem inițial în analiză, între acestea figurând celebrul din zilele noastre „Copilăria lui Kasper Hauser”. Din primul set de romane, sigur că mi-au plăcut cărțile mari, care sunt și cărți importante despre copilărie, precum „Orbitor” și ”Exuvii”, dar mi-au plăcut și alte romane ai căror autori nu au mai scris, din ce îmi aduc aminte, după aceea, ceea ce mi s-a părut o pierdere, cum ar fi Șerban Anghene, care scrisese „Viața unui șef de departament povestită de fiul său Supermen”, sau Ovidiu Pop cu „Trickster: Secvența A”.
În cartea asta m-a interesat de ce este considerată copilăria o temă minoră. Multe dintre romanele analizate au în centru copilăria din comunism, dar ulterior au început să apară copilăriile anilor 1990, ale anilor 2000. Mă gândesc în primul rând la „Cum am petrecut vacanța de vară”, de T.O. Bobe, care e un clasic în sine și care este despre copilăria post-revoluționară, exact cu anii ăia extraordinar de besmetici, cu televiziuni private, cu o serie de fenomene specifice cumva economiei de piață, pe care le-am trăit cu toții, dar sunt oferite cititorului din perspectiva copilului.
– Sunt neapărat necesare cărțile care ne reîntorc în comunism, fie ele de ficțiune sau de non-ficțiune? Este necesar ca astfel de cărți, cele bine scrise, să fie predate în școli?
Ar fi extraordinar să fie predate. Din ce am observat, de altfel, anumiți autori au fost preluați în manuale, eventual ca texte opționale sau în subiectele pentru bacalaureat, într-o formulă sau alta. Eu aș începe în clasa a IX-a cu aceste texte, fiindcă ar fi o intrare nemaipomenită în literatură, mai ales ca limbaj și ca temă, și de aici ai putea ca, deschizând tot mai mult universul și drumul și adaptându-ți instrumentele, să ajungi apoi să vorbești și despre realism, și despre Creangă, plecând de la copilăria lor.
– De atunci și până acum ce romane crezi că ar mai putea fi incluse într-o astfel de carte? S-au schimbat tipurile de texte despre copilărie în literatura română în acești ani?
Am senzația că această temă din literatură nu se termină. Eu aș fi zis că e doar o fază, am studiat chiar să studiez această temă ca fenomen în teza mea, să avansez niște ipoteze apropo de motivele pentru care a fost nevoie să existe segmentul acesta și de ce a fost atât de atractiv și e culmea că e în continuare atractiv. Aș putea lejer să scriu un volum al doilea, pentru că există suficient materiale, dar nu cred că mai am eu puterea asta.
Dacă ar fi să enumăr romane mai recente, aș începe cu „Așa să crească iarba pe noi”, de Augustin Cupșa (despre care am scris pe scurt și în volum, spre final), „Multă forță și un gram de gingășie”, de Andrei Dosa, „Gene dominante”, de Ștefania Mihalache, „Fragil”, de Simona Goșu, cărțile lui Tudor Ganea.
– „Copilăria lui Kasper Hauser” e deseori citată în volumul tău. Ce părere ai despre pseudo-scandalul din ultima perioadă despre acest volum? Ai perceput cartea cumva ca fiind rasistă atunci când ai analizat-o?
Nu, deloc. M-au surprins violențele lumii respective, dar nicidecum din această perspectivă a etniei. Dimpotrivă, am văzut acolo un univers coagulat în care violența era din toate părțile și nu era un specific neapărat etnic, ci mai degrabă un tip de realism foarte violent.
– A contribuit cumva această cercetare despre copilărie la conturarea textelor din „Gene dominante”? Ar trebui volumul tău de proză scurtă să fie inclus într-o viitoare cercetare despre copilăria în comunism?
S-ar putea să fi contribuit, dar nu pot spune cum, dat fiind că am înotat în genul acesta de scris destul de mulți ani, plus că am devenit și eu mamă în perioada asta. Probabil că aceste forțe s-au adunat și s-au întâlnit și e posibil să se fi conturat. Însă în același timp, deși foarte multă lume scrie despre copilărie, cărțile lor nu seamănă neapărat între ele, poate ca univers în unele locuri, dar ca manieră de scris sunt foarte diferite.
– Este „Gene dominante” un volum de proză scurtă sau un roman undercover?
Răspund cu formula preluată de la Victor Cobuz, care-și face teza de doctorat pe acest concept: este proză compozită. Ceea ce înseamnă că există un întreg făcut din părți, dar părțile respective nu au neapărat această creștere de roman, ci pot fi citite independent, din orice direcție. Orice proză este cumva o oglindire a întregului și, în același timp, poți să pornești cartea din orice punct al ei și într-un final vei ajunge în același punct. Și asta nu-i ceva ce mi-am propus să fac, ci ceva ce mi-a ieșit.
– Unii au spus că „Gene dominante” este o carte feministă, alții că este o carte despre copilărie și maturizare. Tu cum ai situa-o?
Eu am spus la început despre „Gene dominante” că este un coming of age in reverse, pentru că începe cu un moment de maturitate și se îndreaptă treptat spre momentele de dinaintea existenței personajului.
Nu este însă o carte feministă, poate eventual feminină. Ea nu este programatic feministă și nici nu conține vreo adeziune clară sau transparentă, ci dacă vrei să zici că e feministă prin simplul fapt că urmărește viețile unor femei și profilele lor psihologice și anumite situații transgeneraționale, pentru că există acest interes pentru feminin, atunci putem spune că e și feministă, dar eu n-aș cataloga-o în acest fel.
– Întotdeauna există cititori care identifică personajul principal cu autorul. Ai împrumutat ceva din biografia ta personajelor din „Gene dominante”?
Sigur că da, evident. Am împrumutat chiar destul de mult, adică sunt părți din copilăria mea acolo, dar în afară de această inspirație, de anumite momente, de niște crâmpeie, poate niște profiluri de personaje de care m-am ajutat, restul este pură invenție. Cumva ăsta a fost și pariul sau interesul meu în această carte, pentru că aveam anumite amintiri, dar foarte neclare, sau unele lucruri pe care doar le-am auzit povestite în familie și nu aveam niciun fel de alt reper din care să înțeleg care a fost de fapt povestea. Pentru că nu aveam aceste repere, m-am apucat să inventez.
– De exemplu, îți place mâncarea de pipote? 🙂
Da, chiar îmi place. Povestea aceea a pornit în mod real de la acest castron de pipote, pe care l-a adus mătușa mea, la un moment dat, acasă, dar personajul pățește ceea ce eu nu am pățit, eu am mâncat cu multă poftă pipotele alea și totul a fost excelent și nici nu a trebuit să le facem să dispără. Asta este diferența, mesajul care se creează este cu totul altul decât în realitate.
– Cum ai caracteriza-o pe Ileana, personajul care unește prozele tale? Cine este cu adevărat Ileana, cum ai prezenta-o cititorilor?
Ileana este un personaj în care trăiesc foarte multe lucruri nelămurite, e un personaj care aproape pe fiecare palier al vieții lui are „unfinished business”, ceea ce o împiedică, evident, să-și înțeleagă cumva parcursul și de aceea și parcursul ei e ca un fir care a pornit de undeva, se duce undeva, dar nu se văd capetele, e ca-n viață, dar cu multe aspecte nelămurite.
– A avut succes cartea ta?
Am primit feedback-uri bune, cititorii au reacționat foarte bine și ceea ce mi-a plăcut foarte tare și a fost complet neașteptat și negândit de mine a fost reacția adolescenților. Nu știu cum și de ce această carte place adolescenților. E ceva pe care n-am mizat niciodată, dar cumva încep să înțeleg. Este cartea mea care a avut cel mai mare succes și nu pot spune că m-am așteptat.
Dacă mă întrebi ce mi-aș dori eu pentru viitor, mi-aș dori să fac și eu un tur de forță cu o carte, precum BAS în „Abraxas”.
– Cum a apărut ideea volumului „Retroversiuni”, apărut de curând la Editura Paralela 45, și cum ai fost invitată să participi la această antologie, proza ta fiind chiar prima din volum?
Prozele din volum au fost așezate cumva tematic, pentru că toate prozele învecinate au un soi de legătură între ele, de obicei tematică sau legată de câte un amănunt.
Ideea s-a născut în mintea Cristinei Ispas, ea mi-a propus și mi s-a părut o idee foarte bună. Eu nu mi-am pus nicio clipă problema că este o carte scrisă exclusiv de femei, pentru că studiile mele de gen au dat roade pe undeva, la nivelul că eu pot să înțeleg asta și să nu cred că asta înseamnă segregare, ci dimpotrivă, înseamnă o punere sub reflector și un spațiu în care foarte multe proze nemaipomenit de diferite, toate despre femei, dialoghează cumva, ele intră într-o relație.
În „Retroversiuni”, sunt scriitoare nemaipomenite și asta m-a făcut să conștientizez că sunt foarte multe femei care scriu acum proză și probabil sunt mai multe decât bărbații.
– Victor Cobuz spune în Postfața cărții că ai ales un subiect prea puțin discutat în spațiul public – familia monoparentală. Așa este? De ce ai ales acest subiect? A fost o alegere deliberată pentru a porni o discuție despre acest subiect?
De obicei, familie monoparentată înseamnă femeie și copil, mult mai rar există un soț părăsit care are grijă de copilul său. Nu se discută despre acest subiect pentru că acest fenomen comportă în continuare și o oarecare stigmă, cum sunt și alte lucruri legate de viața feminină. O femeie care e divorțată este, de multe ori, arătată cu degetul, pentru că se consideră că a fost vina ei, ea este cea părăsită, deși uneori nu este chiar așa – sunt și femei care aleg ele să iasă dintr-o relație și să-și ia frumos copiii, deși în trecut era mai greu.
Poate că am vrut să deschid și o discuție despre acest subiect. M-am inspirat din ceva ce cunoșteam – când am fost la un concert, am văzut o femeie care era cu un băiețel, care avea pe urechi niște căști. Această imagine m-a inspirat pentru că m-am gândit atunci – Ce poveste ar putea să aibă această femeie, ce-ar putea să o fi făcut pe ea să fie aici, la concert, cu copilul ei? De ce nu l-a lăsat acasă? Poate nu a avut cu cine… De ce nu a avut cu cine?
Cristina Ispas mi-a cerut să scriu o proză în care să abordez o tematică socială care să aibă în centru un personaj feminin, dar fără să fie o problematică extremă. Ea a încercat să ne ghideze în zonele de viață efectivă, de normalitate. Atunci mi-am adus aminte de acel moment de la concert.
– Așa îți alegi subiectele? Ai un carnețel unde-ți scrii ideile?
N-am niciun carnețel, niciodată nu-mi notez. Anumite lucruri care m-au interesat îmi rămân în minte, așa cum s-a întâmplat și în cazul prozei din „Retroversiuni”.
Spun asta în premieră: dacă îmi vine o idee și nu pot să-mi notez atunci pe loc, mai ales înainte să adorm, fac o chestie – îmi întorc invers un inel. Și a doua zi, îl găsesc așa și îmi aduc aminte de ideea avută în ziua precedentă.
– Cum poți să scrii atât de mult și atât de divers – povestiri, proză scurtă, poezie, istorie literară etc.? Urmează romanul?
Da, lucrez acum la un roman, dar nu pot da multe amănunte pentru că nici eu nu știu prea multe despre el. Am scris doar 50 de pagini, am un plan – este un roman despre viața unei femei, a unei familii, iar fundalul se află în anii 2000, în orașele de provincie în care foarte mulți oameni s-au trezit peste noapte fără serviciu, pentru că fabricile s-au privatizat (și s-au închis). Ei au fost puși în situația de a se reinventa, în niște locuri în care nu puteai să te reinventezi. Existența lor a stagnat în acest fel și pe mine mă interesează aici viața asta stagnantă și o filtrez prin ochii acestei femei care este vânzătoare la un butic și asta a făcut ea toată viața.
– Ultima mea întrebare este tradițională: ce părere ai de FILIT Iași?
FILIT Iași mi se pare grozav: este absolut minunat, este foarte fain, este super-intens, se desfășoară o grămadă de întâlniri și de evenimente; în permanență se întâmplă ceva sau vorbești cu cineva.
Am fost la discuții cu liceenii chiar miercuri (18 octombrie), la Liceul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, a fost chiar intrarea mea abruptă în festival, în chiar prima zi, la ora 10. Cea mai frumoasă întrebare a venit, de altfel, de aici, din partea unui copil de clasa a IX-a: „Cum a fost adolescența dvs.?” Am citit în această întrebare o dorință de a relaționa cu mine de pe pozițiile pe care se găsea el acum, sperând că ceva din ce-o să-i spun o să-i dea un insight asupra vieții lui de moment.
(Sublinierile ne aparțin. Întrebări formulate de Carmen Florea și Jovi Ene. Fotografii de Nona Rapotan.)
