”Noaptea”, de Elie Wiesel
Editura Corint, București, 2012
Prefață de Elie Wiesel
Cuvânt-înainte de François Mauriac
Traducere și note de Lia Decei
Moto: ”Nu departe de noi, dintr-o groapă urcau spre suprafață flăcări, flăcări gigantice. Ceva ardea acolo. Un camion s-a apropiat de groapă și a aruncat încărcătura: copii mici. Bebeluși! Da, i-am văzut, cu ochii mei… Copii aruncați în flăcări. (Este oare de mirare că de atunci somnul mă ocolește?)”
Cartea lui Elie Wiesel este recunoscută ca fiind una dintre cărțile fundamentale ale Holocaustului. Supraviețuitorul evreu, născut într-un oraș ce aparține astăzi României, Sighetul Marmației (căruia i se spune atunci simplu, ”Sighet”), laureat al Premiului Nobel pentru Pace, este acum o persoană importantă și pentru istoria României, fiind cel care a dat numele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România, apărut ca urmare a Raportului final al Comisiei Internaționale ”Elie Wiesel” de Studiere a Holocaustului în România, unde reputatul scriitor și jurnalist a fost coordonator de proiect.
”Noaptea” este descrierea propriilor traume, a propriei tragedii începând de la momentul în care cel de-al doilea război mondial ajunge în preajma Sighetului, trecând prin lagărele de exterminare naziste, și până la mult-dorita eliberare, împovărat de moartea tuturor membrilor familiei sale. Nu sunt lăsate la o parte nici problemele avute după marele război, când i-a fost cumva interzisă apariția cărții, oamenii nefiind încă dornici să își aducă aminte substanțial de cele întâmplate în Imperiul Nazist, anumite traume fiind lăsate undeva în uitare. Din păcate, acele zile au trecut și cartea lui este editată și reeditată, tradusă și (re)citită mereu atunci când este nevoie să nu uităm marile tragedii ale umanității.
Am fost și eu prin Sighetul Marmației și, cu excepția centrului istoric, parcă nimic nu ne mai aduce aminte de orașul plin de evrei din perioada interbelică, însuflețit și european. Și totuși cândva chiar a fost așa, iar micul muzeu evreiesc din gara din localitate (pe care l-am vizitat acum câțiva ani) ne introduce oarecum în acea atmosferă. Un alt pas este constituit de primele pagini ale cărții lui Elie Wiesel, în care ni se înfățișează o comunitate închegată, ce își urma întotdeauna obiceiurile, dar în același timp conviețuia foarte bine cu ceilalți locuitori ai orașului, fie că erau ei români, maghiari sau germani. Totul s-a schimbat însă în vremea războiului, deși el a fost destul de îndepărtat de oraș. Treptat, după venirea la putere la Budapesta a partidului fascist, evreii au început să sufere din cauza naziștilor: evreii nu mai aveau dreptul să dețină aur, purtarea obligatorie a Stelei galbene, interzicerea ieșirii din casă după ora 18. Și apoi, a venit ghetoul (suntem în 1944):
”La Sighet au fost înființate două ghetouri. Unul mare, în mijlocul orașului, care ocupa patru străzi, și unul mai mic, care se întindea pe mai multe străzi, la periferie. Strada pe care locuiam noi, Strada Șerpilor, se găsea în incinta primului. Dar, cum făcea un cot, ferestrele care dădeau spre strada exterioară au fost bătute în cuie. Am cedat câteva camere unor rude alungate din apartamentele lor.”
Elie Wiesel avea 15 ani și câteva luni când a fost trimis, împreună cu familia sa, într-unul dintre trenurile cu evrei, spre lagărele de concentrare naziste. Mărturia sa este îngrozitoare, iar supraviețuitorul de peste ani (cartea a fost publicată inițial în 1958, la 13 ani de la eliberarea sa de către armata americană) este încă marcat puternic de tot ceea ce i s-a întâmplat. Este și normal, sunt lucruri pe care nu le-a uitat niciodată, lucruri pe care noi nu ar trebui să le uităm niciodată, dar cazul lui Elie este și mai elocvent în acest sens: a fost despărțit imediat ce a ajuns la Auschwitz de mama și surorile sale, pe care, mărturisește el, nu avea să le mai vadă niciodată (cele două surori mai mari au fost descoperite într-un orfelinat din Franța, după terminarea războiului, și ei s-au reîntâlnit, dar mama și sora mică au fost exterminate în lagăr); a stat alături de tatăl său mult timp până la moartea acestuia spre finalul războiului, ajutându-l când putea, dar mărturisind în același timp de multe ori că i-a stat departe tocmai pentru că îi diminua șansele de supraviețuire; eliberat, a fost mult timp într-o stare post-traumatică de depresie adâncă, probabil la fel ca mulți alți supraviețuitori ai Holocaustului. Și asta în condițiile în care a reușit de multe ori să ajungă în detașamente de muncă mai umane (dacă se poate spune așa), spunând că are 18 ani și scăpând deseori prin urechile acului de gazare.
Se revoltă deseori împotriva lui Dumnezeu și probabil mulți în locul lui ar fi făcut-o sau chiar au făcut-o. De altfel, această revoltă este și unul dintre motivele pentru care, în anii războiului, dar și mult timp după aceea, au existat evrei sau creștini care au renunțat la o adorație fără întrebări, la o credință fără dreptate, la o religie care a abandonat proprii practicanți. Din poporul ales, evreii au devenit poporul exterminat în lagărele naziste. Cum să nu te revolți și atunci, dar și la momentul scrierii cărții?
”Binecuvântat fie numele celui veșnic! De ce, oare de ce L-aș binecuvânta? Toate fibrele ființei mele se revoltau. De ce îngăduise El să fie arși mii de copii în gropile din lagăr? De ce îngăduia El să funcționeze șase crematorii zi și noapte, în zilele de Sabat și în zilele de sărbătoare? De ce, în marea lui putere, crease Auschwitx, Birkenau, Buna și atâtea uzine ale morții? Cum aș putea să-I spun: ”Binecuvântat să fii TU, cel veșnic, stăpânul universului, care ne-ai ales între popoare pentru a fi torturat zi și noapte, pentru a-i vedea pe tații noștri, pe mamele noastre, pe frații noștri sfârșind în crematorii? Lăudat fie numele Tău sfânt, Tu, care ne-ai ales pentru a fi sacrificați pe altarul Tău?”
N-am avut intenția să vin aici cu amănunte a chinurilor și supraviețuirii lui Elie Wiesel. ”Noaptea” este o carte care trebuie citită ca să fie simțită, iar suferința lui și a celor care au ajuns în lagărele de exterminare naziste rămâne în memoria tuturor. Nimic nu a mai fost la fel de atunci, nici în istoria omenirii, nici în istoria personală a lui Elie Wiesel: ”Din oglindă mă contempla un cadavru. Ochii lui mă privesc și acum.”
