Carti Literatura romaneasca

Între teologie și filosofie: ”Lanțul de aur”, de Andrei Cornea

”Lanțul de aur”, de Andrei Cornea
Editura Humanitas, București, 2017

Cât de curajos trebuie să fie gestul unui scriitor de a construi un roman în jurul Școlii filosofice de la Atena, cea fondată de Platon și închisă din ordinul împăratului Iustinian în anul 529, considerată fiind ca potrivnică și neconformă creștinismului! Romanul ”Lanțul de aur” ficționalizează cumva ultimul an de existență al acestei renumite școli, iar curajul pe care îl are Andrei Cornea vine tocmai din aparenta respingere pe care o stârnește folosofia, ideea, romanul filosofic în rândul cititorilor obișnuiți, care preferă acțiunea și adrenalina sau dragostea și sentimentul unui roman de idei.

Cu toate acestea, romanul lui Andrei Cornea împletește remarcabil filosofia, filosofii și ideile filosofice cu o acțiune de sorginte istorică, religioasă, precum și cu un antrenant fir polițist, care îl transformă în ceea ce unii ar spune drept ”roman perfect”. Pentru mine, cel puțin, discuția în contradictoriu dintre filosofie și religie, punctarea unor aspecte mai puțin cunoscute despre creștinismul timpuriu, dar și imaginea aproape idilică, oricum de prea mult timp dispărută, a Atenei de la mijlocul primului mileniu, când încă se vedea frumusețea orașului-stat de odinioară, iar locuitorii nu-și pierduseră deprinderea de a contempla natura, de a privi vestigiile vechilor greci și de a asculta și discuta o dezbatere filosofică.

”De ce te-ai mira că străinul autentic e și azi încă privit cu o curiozitate amestecată cu nițică îngrijorare, dar și cu speranță. Cine e el cu adevărat? Sosirea lui e de bine, sau de rău? Ce ascunde? Căci sigur ascunde ceva. (Toți străinii ascund ceva.) Nu cumva e un mesager al morții, al unor nenorociri, ori e un rege în exil, ori pur și simplu un spion? Sau cumva, se gândeau câțiva, este chiar un zeu ascuns, descins, precum spun miturile, printre muritori și bătând la porțile lor, spre a-i încerca dacă sunt drepți și pioși?” (pag. 15)

Volumul începe cu acest moment, cel al sosirii în Atena a unui Străin necunoscut, venit din legendarea Hyperboreea și care intră în cetate numai după o mărturie hotărâtoare a lui Simplikios, cel mai tânăr și talentat filosof din Școala de la Atena, întemeiată de Platon cu opt secole mai devreme, aflată acum sub un asediu continuu din partea autorităților și a creștinilor, pentru că propovăduia știința și învățătură în dauna lipsei de rațiune tipic creștină din acea perioadă, ba chiar unii dintre membrii ei nu credeau în Dumnezeu, ci în zei și zeițe considerate vetuste. De altfel, dincolo de povestea propriu-zisă, creștinismul timpuriu este privit cu mare atenție, analizat prin prisma unor exemple din epocă și nu iese deloc cu fața curată din această carte (corupția funcționarilor creștini, aroganța monahilor, respingerea cu totul a celorlalți, chiar dorința de a fi uciși sau distruse monumentele și templele, în același fel în care se întâmplă acum cu Statul Islamic sau alte secte apărute din neant, cazuri precum distrugerea fețelor de pe Acropole sau ”afacerea mădularelor” fiind exemplificative în acest sens). Prima parte a cărții este împânzită de astfel de discuții, foarte potrivite în context și pline de informații mai puțin cunoscute:

”Necazurile cele mai mari le aduseseră creștinii, chiar dacă nu doresc să extind acuzația asta asupra tuturor – și mai ales un fel special, călugări din câteva mănăstiri din jurul Atenei și din Corint, un soi de cetățeni care, așa cum știa bine Zenodotos, disprețuiau și urau cultura și pe care pe drept i-am putea numi ”fanatici” și ”habotnici”. Ăștia aveau o unică și simplă idee: să facă pulbere orice ținea de vechea religie și amintea încă de vechii zei, în care ei nu vedeau decât niște demoni spurcați și răufăcători, gata oricând să-i păcălească pe oamenii mai șovăitori în credință. Dacă ar fi fost după ei, Akropolea însăși ar fi fost rasă în întregime, exorcizată și sfințită, după care s-ar fi construit pe ea o mare catedrală! Unii propuneau chiar să nu fie nimic construit acolo, lăsând doar pe veci un morman de ruine, spre a face manifestă biruința creștinismului asupra spurcatului păgânism; la fel procedase Constantin cel Mare pe Muntele templului la Ierusalim, lăsat viran, după demolarea templului lui Iupiter, clădit cândva de împăratul Hadrian pe locul templului lui Irod cel Mare, ars de Cezarul Titus. Amenințările n-aveau cum să nu fie luate în serios: nu căzuseră, de o sută și ceva de ani, nenumărate temple sub lovituri de târnăcop, mai ales în Siria, în Egipt, dar și în ținuturile ionice, ba și în Sicilia? Unde mai este mărețul Serapion din Alexandria? Unde-i templul din Hierapolis, închinat Marii Zeițe siriene, așa numita Dea Syra? Unde-i splendoarea lumii, neasemuitul templu al lui Zeus, zis și Bal Hamoun din Apameea Siriei? Și nu numia că fanaticii au demolat (cu mari eforturi, căci era tare solid clădit) templul acela magnific, dar au și nimicit întreg cartierul din jurul lui, unde se adăposteau pelerinii pe timpuri, sosiți de praznicul zeului; mai mult, pentru a-i împiedica pe oameni să continue a venera fie și numai locul odinioară sacru, l-au spurcat, ridicând chiar acolo niște latrine publice.” (pag. 45-46)

Străinul, venit cu mulți bani și sub aparența unui simplu negustor, dorește să afle totul despre resorturile religiei din Imperiu, fie că este vorba de creștinism sau de păgânism (alias filosofie), astfel că, pe de o parte, acceptă să fie învățat de tânărul Simplikios, cu acceptul conducerii Școlii filosofice de la Atena, iar pe de altă parte este atras, sub diferite forme, de către Biserica oficială, pentru a fi botezat, chiar dacă inițial conducătorii sunt interesați doar de banii săi. Numai că alegerea lui devine rapid ușoară, pentru că Simplikios se dovedește a fi o tânără frumoasă (și ”ciolănoasă”), povestea vieții ei este impresionantă, tristă și tumultoasă, iubirea lor devine curând publică, iar disputa dintre teologi și filosofi trebuie cumva tranșată, mai ales că Școala de la Atena este considerată un ghimpe în răspândirea totală a creștinismului.

Soluția autorităților: o dispută teologică-filosofică, o dezbatere, între doi învățați aleși de către cele două părți, care să aibă loc în public, în fața publicului atenian, căruia îi lipsesc disputele și spectacolele de odinioară, și arbitrată de un om care să fie integru și neutru. Așa că, în anul 529, pentru a exemplifica felul în care autoritățile au ajuns la soluția absurdă de a închide Școala de la Atena, Andrei Cornea își imaginează o dispută între Simplikios/Simplikia, ultimul mare filosofic antic, personaj istoric real și a cărui viață este insuficient cunoscută, și un reprezentant creștin, arbitrată de nimeni altul decât de Străin, aflat acum la mâna autorităților, între iubirea sa și dorința de a fi mereu drept și cinstit. Tema dezbaterii:

”Este vorba de a dezbate dacă lumea asta, numită și Cosmos sau Univers, este veșnică și ea însăși un zeu etern și fericit, cuprinzând toate speciile, și ele eterne, așa cum susțineți voi, filozofii, sau dacă mai curând e o simplă creatură și a fost făcut de Dumnezeu din nimic, acum vreo patru mii și câteva sute de ani, așa cum citim în Scripturile noastre și credem noi, creștinii. Așadar, tema disputei va fi: este lumea eternă, ori a fost creată de Dumnezeu din nimic și urmează să piară în nimic, când va vrea Dumnezeu?” (pag. 174)

Chiar dacă romanul intră astfel pe un tărâm filosofic pur, iar acesta nu este cea mai bună bază de urmat și urmărit pentru un cititor obișnuit, nu cred că o dispută de acest gen ar putea convinge pe una sau pe alta dintre părți, pentru că o doctrină, religioasă sau nu, asumată de către specialiști se schimbă foarte greu, aproape niciodată. Simplikios câștigă aparent disputa, dar rezultatul final nu este anunțat pentru că are loc o schimbare majoră în societate, pe care trebuie să o descoperiți în carte.

Lanțul de aur se descoperă treptat, pentru că întreaga poveste este povestită de o preoteasă din apropierea Persiei unul tânăr învățăcel, care trebuie să descopere, să intuiască importanța celor petrecute cu câteva decenii în urmă, în Atena, pe atunci capitala unei provincii romane. Sintagma din titlul cărții reprezintă legătura dintre filosofii antici, începând cu Platon, până la cei din prezent, conduși de Damaskios, ultimul conducător al Școlii filosofice, și reprezentați strălucit, măcar prin prisma cunoștințelor (nu și a grabei sale tinerești), de Simplikios, legătura dintre cer și pământ, ”rasa divină”, care se va frânge dacă Școala se va închide, lucru, din păcate, inevitabil sub domnia lui Iustinian.

Cartea lui Andrei Cornea nu este, așadar, o carte doar despre sau cu filosofie sau despre conflicul dintre aceasta și religie. Este vorba aici și despre iubire pătimașă, și despre societate, și despre felul în care arăta Atena și Grecia cu câțiva ani înainte să se transforme într-un sătuc fără strălucire. Acțiunea este antrenantă, chiar dacă temele descrise sunt profunde, ajutată de o intrigă polițistă plină de mister. Pentru mine, este una dintre cărțile anului și voi ține mult timp aproape.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Elefant.ro/Cărturești.ro.

Articole similare

Craii și morții, de Dan Stanca

Jovi Ene

Radacina de bucsau, de O. Nimigean

Dan Romascanu

Săptămâna Pedro Almodovar: La flor de mi secreto (1995)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult