Carti Carti de fictiune

Manifest tăcut împotriva maturizării: ”Bine ai venit în America!”, de Linda Boström Knausgård

”Bine ai venit în America!”, de Linda Boström Knausgård
Editura Pandora M, Colecția Anansi Contemporan, București, 2020
Traducere din suedeză de Roxana Dreve

”Evitam oglinzile ca să nu văd cum arăta maturizarea din mine. Mă temeam că transformarea începuse deja.” (pag. 71)

M-am tot gândit la fetița de 11 ani imaginată de Linda Boström Knausgård, la decizia ei de a nu (mai) vorbi, la felul în care își reconstruiește lumea din jurul ei la o vârstă atât de fragedă. Pentru că nu e ușor să iei astfel de decizii, pentru că ele ascund multe încercări în spate, pentru că ai nevoie oricând de sprijinul familiei chiar dacă nu o recunoști mult timp. Până la urmă, am ajuns la concluzia că această fetiță, Ellen, se teme că trecutul o va prinde din urmă, că viitorul va fi la fel de trist, că nu are nevoie să-și dezvolte prea mult spiritul.

Sunt multe întrebări pe care ni le punem încă de la începutul romanului, pe care le dezvoltăm cu fiecare pagină citită și care, desigur, ca în orice roman bun, rămân alături de noi și multe zile după ce l-am terminat: Ce traume ascunde o fetiță de doar 11 ani care s-a decis, dintr-o dată, să nu mai vorbească? Ce o determină pe o ființă să se închidă în sine și să nu mai stabilească relații cu cei din jur? Ce o face să se maturizeze brusc și să stabilească o relație personală cu Dumnezeu, rugându-l pe acesta să îi ucidă pe unii, inclusiv pe ea, și să le procure fericire altora?

Până la urmă, sigur, ajungi la câteva răspunsuri, există mai multe posibilități privind o concluzie satisfăcătoare: în primul rând, Linda Boström Knausgård a încercat să ofere, într-o manieră atipică, prin intermediul unui narator de o vârstă atât de fragedă, o confesiune inocentă asupra felului în care traumele familiale se insinuează în mintea copiilor, chiar fără ca ei să o conștientizeze (nu e cazul aici, după cum ne dăm bine seama) sau fără ca ei să o exprime public, fără să ghicim trauma pe chipul lor.

În al doilea rând, odată cu pierderea tatălui, cu transformarea mamei (devenită prea cochetă și preocupată de propria înfățișare), cu distanțarea de fratele mai în vârstă (care își pierde destul de repede interesul față de surioara sa, dar și dorința de a o înțelege și de a o ocroti), fetiței îi este impusă, de împrejurări, o schimbare totală: maturizarea forțată. Iar ea a găsit singura soluție la îndemână, dar îndelung chibzuită, care să îi reziste. Are doar 11 ani, nu vrea să fie matură înainte de vreme:

”Am încetat să vorbesc când maturizarea a început să ocupe prea mult loc înauntrul meu. Eram sigură că nu puteam să cresc și totodată să vorbesc. Poate eram genul de persoană căreia îi plăcea să preia conducerea. Oricum, m-am bucurat să renunț la vorbit. Atât de mulți de care să țin cont. Atâtea visuri de îndeplinit. Vedeam că-și doreau ceva de la mine. Dar nu le puteam nicicum îndeplini dorințele. Nu chiar.” (pag. 7)

Și atunci își construiește o lume atipică, plină de tăceri și de gânduri, în care legăturile cu cei din jur sunt la fel de puternice, deși aceștia sunt departe de a le cunoaște: fratele său pare să îi fie adversar în noua viață, dar la o privire mai atentă este la fel de traumatizat și se ascunde în alte stări decât cele pline de tăcere; figura tatălui traversează povestea și nopțile fetiței, care își întâlnește în vis părintele dispărut; relația dintre părinți a fost spre final plină de încordare și chiar ea însăși și-a dorit și i-a cerut lui Dumnezeu să-i ucidă tatăl; mama vrea cumva să își reconstruiască viața și să se refugieze în muncă și în relații sociale, astfel încât o lasă pe Ellen liberă, conștientă că întoarcerea în sine este doar temporară. Aici pare a fi cheia poveștii, pentru că dincolo de tăceri este, în același timp, un conflict mocnit între personajele feminine de vârste diferite, dar și o înțelegere subînțeleasă asupra deciziilor celeilalte:

”Stăteam fiecare pe partea noastră de șanț și măsuram distanța dintre noi sau poate ne măsuram una pe cealaltă? Care dintre noi era cea puternică? Care era cea slabă? Care dintre noi avea să se târască spre cealaltă în miez de noapte, întinzându-și plângând brațele, ca să fie îmbrățișată?” (pag. 11)

”Am fost un copil fericit. ”Erai un copil pozitiv”, îmi spunea mama. ”Mereu veselă. Nu mai ești așa. Măcar de ne-ai spune de ce.” Dar nu e nimic de spus. Nu sunt nici veselă, nici tristă. Gândurile mele ajung până la ea? Trebuia să fie alinată, ca toți ceilalți. Și cu toate astea, era acolo, cu neliniștea ei. ”N-a ajuns prea departe chestia asta? Cât o s-o mai ții așa?” ”Până mor”, i-aș fi putut răspunde. I-aș fi putut povesti totul.” (pag. 83-84)

E multă tristețe în ”poezia” din ”Bine ai venit în America!”, chiar și cruzime, dar impresia generală este că am descoperit un roman sensibil și melancolic, precum și o voce narativă puternică, matură, în ciuda fragilității vârstei și a întâmplărilor din viața sa și a familiei sale.

Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: PandoraM.ro, www.sydsvenskan.se)

Articole similare

„Never, never let me go”: Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro

Tudor Mirică

Prin blogosfera cinefila (31 octombrie – 6 noiembrie 2011)

Jovi Ene

Prin blogosfera literara (10 – 16 decembrie 2012)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult