Carti Memorii jurnale Recomandat

Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration (II)

Gulag Voices„Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration”

Editat de Jehanne M. Gheith, Katherine R. Jolluck, Palgrave Macmillan, 2012

Prima parte aici.

Giuzel Ibragimova provenea dintr-o familie de intelectuali tatari din Kazan, unul din centrele importante ale tatarilor din fostul spatiu sovietic (sediul hanatului de la Kazan). Tatal ei, Gumer Gali, a fost un cunoscut critic literar tatar, autor al primelor traduceri de texte propagandistice sau ideologice din rusa in tatara. Chiar daca sau poate tocmai pentru ca era redactorul unui ziar comunist, el a fost arestat in 1937 primind pe baza celebrului articol 58 (activitati antisovietice) zece ani de detentie in Gulag (a ajuns tocmai la Norilsk in Nordul Inghetat) si putem spune ca a scapat ieftin si nu a fost impuscat. Sotia lui, mama lui Giuzel, a fost si ea condamnata la cinci ani de Gulag, fiind acuzata ca era membra de familie a unui dusman al poporului, ea ajungand in Siblag. Cand aceasta tragedie a lovit familia, Giuzel Ibragimova avea numai doi ani!

A fost luata impreuna cu sora ei mai mare si trimisa la un orfelinat administrat de NKVD unde a petrecut trei ani (are amintiri putine dat fiind varsta frageda), pana cand bunicul le-a gasit si le-a adus inapoi in familie. Isi aduce insa foarte bine aminte de teroarea in care a trait mama sa dupa executarea sentintei si care isi sfatuia fetele „Nu pastrati scrisorile. Fara dovezi materiale. Nu vorbiti in locuri publice. Daca sunteti mai mult de doua nu discutati teme politice.” Giuzel isi aducea aminte ca „supravietuitorii Gulagului aveau un continuu sentiment de teroare si panica (…) pentru ca s-ar putea intampla din nou. Si sa ne zadarniceasca din nou viata.” Tatal sau a fost eliberat dupa ce s-a ispasit cei zece ani, s-a intors chiar in Kazan cand Giuzel avea 12 ani doar pentru a i se stabili domiciliul fortat in alta zona in 1949, murind cu doar cateva luni inainte de a fi reabilitat in 1954. De multe ori, detinutii eliberati si reveniti la vechile familii (cand ii maia stepta cineva) se inchideau in ei si nu doreau sa impartaseasca traumele traite. La fel a fost si cazul mamei sale care o cunoscuse in Kazan si pe Evghenia Guinzburg. Abia spre finalul vietii a avut curajul sa impartaseasca din experientele sale din Gulag cu fiica sa.

Ajunsa in lagar la numai 27 de ani, avand trasaturi orientale frumoase, se pare ca ar fi fost jucata la carti de catre detinutii de drept comun. Giuzel Ibragimova este destul de vaga in aceasta privinta, afirmand ca mama ei ar fi fost obligata sa cante, ea avand o voce muzicala deosebit de placuta. Insa de regula, femeile pierdute la carti erau violate. Anumite adevaruri erau mult prea dureroase pentru a fi impartasite intre supravietuitorii Gulagului si rudele cele mai intime. Mama a impiedicat-o chiar pe sora ei mai mare sa devina scriitoare, de teama ca ajungand in lagare sa nu fie pusa la muncile cele mai grele, in timp ce doctorii si contabilii erau folosit de masinaria Gulagului, in lipsa cronica de personal calificat. Sora ei a devenit medic. Respondenta rememoreaza cat de rau erau tratati copiii detinutilor la scoala nu numai pentru ca erau copiii dusmanilor poporului, dar si pentru ca erau prost hraniti si prost imbracati, parintii lor chiar si eliberati gasindu-si cu mare greutate slujbe stabile. De regula, erau dati afara la prima adiere din Pravda. „Cei mai bune oameni au murit atunci. Asta-i cea mai mare durere. Cei mai rai au ramas.”

Povestea lui Giuli Fedorovna Tsivirko este mult mai tragică decât a altor martori intervievaţi în acest volum de istorie orală pentru că ea a cunoscut ororile Gulagului în mod direct. În interviul destul de dezlânat care i-a fost luat în 1998, Tsivirko descrie frânturi din epopeea sa, un puzzle care, pus cap la cap, reconstituit, oferă o altă reflexie a fenomenului totalitar. Tsivirko provenea dintr-o familie tătară, cu o lunga tradiţie în lupta împotriva ţarismului care a sprijinit regimul bolşevic la începuturile lui (ca şi cum această ar fi contat…), crescând lângă Moscova, dar alegând să trăiasc în anii `30 la Leningrad, epicentrul Marii Terori. A fost, se pare, denunţată de propriul soţ, comandant de navă, pe care-l surprinsese cu o altă femeie, iar în august 1941, în contextul înaintării vertiginoase a Wehrmachtului către marele oraş sovietic, NKVD a întreprins o amplă acţiune de curăţare a Leningradului de posibilile “elemente duşmănoase” care ar fi putut colabora cu inamicul, arestând preventiv în stânga şi în dreapta.

În afară denunţului soţului său, se pare că singurul argument al NKVD era faptul că Giuli Fedorovna Tsivirko avea trăsături asiatice pronunţate, semănând cu o japoneză (ea fiind tătară, destul de explicabil- dar ce căuta o tătară tocmai la Leningrad?). În închisoare a fost bătută de mai multe ori cu cruzime, pusă să semneze o declaraţie prin care recunoştea că este spioană în slujba Japoniei. Ea a refuzat: „Nu am semnat. Ştiam că m-ar fi împuşcat dacă semnam. De trei ori m-au dus să mă împuşte.” În ciuda dezastrului de pe front, NKVD a evacuat-o într-un tren de vite către ansamblul Gulagului. În vagon suferă de diaree şi dezinterie, fiind internată în vagonul carantină al garniturii unde se întâlneşte cu alte opt deţinuţi bolnavi, toţi comunişti străini, membrii ai Internaţionalei a III-a arestaţi. Niciunul nu avea să supravieţuiască până în Siblag (Sibirski). Giuli Fedorovna Tsivirko avea să mai cunosca şi alte lagăre, precum cel din Novosibirsk sau Karlag în Kazahstan unde a avut un copil. Nu precizează dacă a fost violată. Chiar dacă era piele şi os, a dat naştere unui bebeluş care avea doar un kilogram şi jumătate şi care a murit după opt luni (o trauma care a marcat-o deopotrivă ce ea revine de mai multe ori de-a lungul interviului asupra acestei amintiri groaznice). După aproape o jumătate de secol, îşi aduce aminte de cumplitele bătăi sau cum deţinutele dormeau pe ciment, înghesuite unele în altele. Supravieţuieşte în Gulag din 1941 până în 1956 când a fost eliberată, impunându-i-se interdicţia standard, de a se stabili la mai puţin de 100 de kilometri de marile oraşe care erau astfel interzise foştilor deţinuţi în ciuda faptului că mulţi dintre cei care supravieţuiseră erau tocmai orăşeni din aceste mari oraşe. După ce şi această interdicţie a fost ridicată, deţinuţii aveau mari dificultăţi în a-şi găsi de muncă, nimeni neasumându-şi riscul de a-i angaja. Tsivirko îşi aduce aminte cum de mai multe ori i-a trecut prin minte să se sinucidă, însă nici măcar la acest gest extrem nu putea recurge pentru că nu avea nici un pic de intimitate, locuind în celebrele apartamente comune în care totul se împărţea. „Singurul lucru bun, prietenia între politici, între condamnaţii pe baza articolului 58”.

Valeriei Gerlin i-a fost luat interviul în anul 2005 la Moscova. Destinul ei a fost la fel de dur ca al multor copii ai „duşmanilor poporului”, pentru că părinţii săi au cunoscut represiunea în întreaga ei amploare. Edificator pentru resorturile ei, tatăl său, care înainte de octombrie 1917 fusese membru al partidului socialist-revoluţionar, aflat în competiţie cu cel boşevic, dar care a fost una din principalele ţinte ale CEKA după câştigarea puterii. O parte din acest partid, SR-iştii de stânga s-au alăturat comuniştilor, grupare din care a făcut parte şi tatăl Valeriei, care a muncit apoi chiar pentru organul de respresiune bolşevică, temuta CEKA, fiind trimis în diverse misiuni de spionaj, probabil sub acoperirea imunităţii diplomatice, în Letonia, Germania sau Danemarca. Statutul social superior al familiei era tipic reprezentanţilor organelor de represiune, permiţându-i să aibă un apartament chiar lângă închisoarea şi sediul CEKA din Lublianka, beneficiind şi de o datcha în suburbiile Moscovei. Gerlin avea chiar şi o dădacă!

Însă totul avea să se schimbe odată cu undele de şoc din ce în ce mai largi ale Marii Terori. Se curaţau atât PCUS, cât şi NKVD. Tatăl său a fost arestat în 1937, când ea avea numai şapte ani, iar mama a primit iniţial o sentinţă de exil în Astrahan, dar apoi a fost arestată şi vărsată în Gulag unde a executat o sentinţă de opt ani de Gulag (în lagărele din Mordovia, Komi) în calitate de membru al unei familii de duşman al poporului. Ulterior, la cererile repetate ale mamei de a află ce se întâmplase cu tatăl ei, familia primea răspunsul standard: „A fost condamnat la 10 ani de închisoare fără drept de corespondenţă” (care desemna codat-încifrat, faptul că fusese împuşcat). Valeriia Gerlin a fost mai norocoasă decât alţi copii pentru că nu a cunoscut ororile orfelinatelor NKVD, fiind crescută de familia unor prieteni de-ai tatălui sau, un fapt destul de rar, având în vedere teroarea din epocă. Izbucnirea celui de al II-lea război mondial o surprinde la Moscova, însă ulterior institutul unde lucra cel care într-un fel o adoptase a fost evacuat. Îşi aduce aminte de discursul lui Molotov. Ajunge să trăiască puţin şi la Saratov, în regiunea Volgăi germane şi asistă la deportarea în masă a etnicilor germani (aude gemetele şi plânsetele din vagoanele de vite din gară). După război se întoarce la Moscova, dar nu este acceptată la Universitate chiar dacă avea note excelente.

Molima antisemită atinsese şi URSS de la foştii aliaţi nazişti. Nici nu stia daca fusese refuzata pentru ca era de origine evreiasca sau fiind copil de dusman al poporului. Gerlin îşi aduce aminte de duplicitatea pe care era nevoită s-o afişeze faţă de colegii de la Institutul Pedagogic. Însă ordialul său nu era la final, căci în 1949 a fost arestată, la 20 de ani, pentru că grupul sau de prieteni studenţi fusese infiltrat şi arestat. A petrecut trei luni la Lublianka, dar a primit o sentinţa uşoară, de cinci ani de exil în zona Uralilor fiind amnistiată în 1953 (celebra amnistie a lui Beria). Gerlin rememorează bucuria la aflarea veştii că Stalin murise. „Cred că un copil trebuie să cunoască totul despre famila lui” Iar despre Rusia lui Putin „Ideea de rezistenţă a fost lichidată la noi. Ca în orice revoluţie, au fost distruşi cei mai buni iar fondul genetic al acestei ţări a fost iremediabil schimbat.”

(va urma)

Articole similare

„Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”*: Lucruri nespuse, de Azar Nafisi

Iulia Dromereschi

Doi prieteni şi fascinantele lor destăinuiri (I)

Codrut

Anatomia mall-ului

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult