”10 povești și rețete pierdute prin Deltă”, de Teodor Hossu-Longin
Cu 100 de fotografii de Valeriu Leonov
Editura Hyperliteratura, București, 2020
Motto: ”Dobrogea înseamnă istoria de milenii a vestigiilor cetăților grecești și romane, sacralitatea bisericilor ortodoxe pe turlele cărora se sprijină albastrul unic al cerului, tradițiile lipovenilor, haholilor, ucrainenilor, turcilor, tătarilor, grecilor, evreilor, sașilor, italienilor, românilor, poveștile și legendele neamurilor care conviețuiesc pe acest pământ de sute de ani, aroma neasemuită a bucatelor pierdute prin pomenirile bunicilor.” (pag. 12)
Nu am ajuns niciodată în Deltă, dar am călătorit deseori acolo prin intermediul cărților, prin mijlocirea studiilor istorice sau geografice despre acest loc considerat, pe bună dreptate, un paradis terestru. Știu și fără să fi ajuns, așa cum știu despre multe alte locuri, că un teritoriu devenit turistic nu este reprezentat cu adevărat doar de lucrurile esențiale în care ajunge ”turistul” – precum Sulina sau pensiunile de lux, în cazul Deltei Dunării –, ci de cele pe care le cunoaște adevăratul călător, adică mai ales de oamenii care locuiesc în zonă, care au păstrat obiceiurile, care cunosc pe propria piele greutățile trecutului și ale prezentului.
Asta ne oferă, în primul rând, Teodor Hossu-Longin în ”10 povești și rețete pierdute prin Deltă”, un album-poveste, care îmbină meșteșugit istoria orală a locurilor cu excepționalele imagini realizate de Valeriu Leonov. De la prima călătorie în Delta Dunării, undeva la începutul anilor ’90, autorul s-a întâlnit cu oamenii locului, le-a devenit companion și prieten, le-a ascultat poveștile, le-a gustat mâncarea și a închinat mereu un pahar în cinstea acestora. Nu s-a mărginit la Delta Dunării, ci a mers de mai multe ori și într-un alt loc de basm, Delta Neajlovului, mai mică, mai puțin cunoscută, mai neglijată, dar tot un paradis, în miniatură.
Prin intermediul a mai multor personaje-prieteni, cunoaștem o parte a istoriei tărâmurilor cu apă, dincolo de luxul turismului modern, ci al adevăratului turism, despre care vorbeam mai sus, acela construit prin intermediul localnicilor. Aceste personaje ne devin dragi, imediat ce le cunoaștem numele (și ce nume! – nea Blându, Baba Vadra, unchiul Doroftei etc.), povestea și poveștile lor. Aflăm despre destinul Cetății Argamum, posibil cea mai veche colonie grecească dintre Dunăre și Marea Neagră; despre legendele, reale sau nu, schitului Sion, al Izvorului Tămăduirii de la Bașchioi sau ale locului în care a fost înmormântat Vlad Țepeș, la Mânăstirea Comana; despre venirea lui Ceaușescu în Deltă și cumplitul accident din 1989 de la ”Cotul Pisicii”; ba chiar și adevăratul motiv pentru care există din ce în ce mai puțin pește în Deltă, explicat de Nea Blându:
”Crima asta – pentru că tot ce s-a întâmplat înainte de 1989 în Deltă e o crimă, așa să știți! – a început odată cu nebunia lui Ceaușescu legată de agricultură. S-au apucat de asanări, au distrus bălțile Brăilei, toate luncile de fugă, create natural de sute de ani ca zone de revărsare, au fost îndiguite, arate și plantate cu grâu sau porumb. Și acum îmi amintesc titlurile din Scânteia: ”Încă 1.000 de hectare de pământ au fost redate agriculturii.” Cum, Paștele mă-sii, să redai agriculturii ceva ce nu i-a aparținut niciodată? Cum? Toate lucrările astea nenorocite s-au realizat în ani, așa că nimeni nu și-a dat seama la început cât rău vor face, dar pe măsură ce din Dobrogea se raportau din ce în ce mai multe tone de minciuni la hectar, în Deltă peștele se împuțina văzând cu ochii.” (pag. 69)
Mai departe, nu trebuie să neglijăm – și autorul în mod cert nu o face – și una dintre cele mai importante componente ale cărții, gastronomia Deltelor. Cei de acolo cunosc o mulțime de rețete tradiționale, în mod sigur foarte gustoase, pe care Teodor Hossu-Longin le încearcă, le notează și le transmite mai departe cititorilor. Desigur, majoritatea lor conțin pește, pește de apă dulce prins de pescari, așadar natural și greu de găsit în vremurile consumerismului, dar cu atât mai prețios. La fiecare istorisire, ne vine apă-n gură, salivăm cu gândul la bucate savuroase, cu denumiri inedite, specifice – somnul de la Saon, caracalină în silî, gligan la kotel sau ulucar în iorgan de bulgur. Până și eu, care gătesc din an în Paște, am notat separat două rețete, chiar dacă îmi lipsesc și ingredientele tradiționale, și experiența inedită oferită de Deltă. Este vorba de căciugă coleșită (cegă înmuiată) și smuț (șalău) vizeresc și, întrucât șalăul se găsește mai ușor, vi-o prezint pe scurt pe cea de-a doua, urmând să o citiți pe larg din carte, în versiunea orală și bine meșteșugită de tanti Maria:
Aproximativ un kg de fileuri de șalău (merge și cu crap, ”dar pierdem din gustul aristocratic și e mare păcat), pe care îl spălăm, le lăsăm la scurs, apoi le odihnim un sfert de oră într-o marinată (zeamă de lămâie, oțet de mere, sare, piper neapărat alb);
Batem cu răspundere 4-5 ouă, pe care le amestecăm cu cașcaval și brânză puțin sărată, date prin răzătoarea mare, cu o legătură de mărar și una de pătrunjel, tocate;
Tăiem felii niște ciuperci și le perpelim în unt;
Separat, într-o oală cu apă în clocot aruncăm buchețele de conopidă și brocoli;
Luăm un vas de Iena mai mare, uns cu unt și punem: conopidă și brocoli la vază, apoi fileurile de pește, apoi ciupercile, în straturi. Deasupra punem ouăle bătute și se bagă la cuptor maxim o jumătate de oră;
Plus ceva mămăligă și vin alb.
Mi-aș fi dorit, în plus, de la acest volum explicații detaliate, legende, la majoritatea fotografiilor, respectiv la cele care reprezintă peisaje sau personaje. În rest, ”10 povești și rețete pierdute prin Deltă” este o poveste frumoasă, personală, a Deltelor, prin intermediul istoriilor orale ale locuitorilor, abil culese și alese de către Teodor Hossu-Longin, puse în valoare și prin intermediul fotografiilor lui Valeriu Leonov. Un album de colecție!
Puteți cumpăra cartea: Editura Hyperliteratura.
(Sursă fotografii: Hyperliteratura.ro, Adevărul.ro)
