Carti Memorii jurnale

Esența Jurnalului: „Jurnal esențial”, de Monica Lovinescu

Jurnal esențial”, de Monica Lovinescu
Editura Humanitas, București, 2022

2023 este anul centenarului nașterii Monicai Lovinescu. Lupta cu uitarea este una dintre temele care apar în mod recurent în scrierile și înregistrările pe care le-a lăsat în urmă această femeie extraordinară, o personalitate a cărei viață și atitudine depășește chiar și opera – deloc neînsemnată, dar mult mai puțină decât a dorit să fie – lăsata în urmă. Editura Humanitas, la a cărei creare a avut și ea o contribuție deloc neînsemnată, a publicat deja un buchet de cărți (unele reeditări) care ne permit întâlnirea sau reîntâlnirea cu volumele scrise rămase de la ea. Am petrecut cu lectura ‘Jurnalului esențial’, ediția a doua alcătuită de Cristina Cioabă, care are anul 2022 ca an al publicării, vreo zece zile de lectură intensă. Mi-a luat mult mai mult timp decât îmi ia de obicei o carte de aproximativ 500 de pagini. Am citit cartea cu creionul în mână, m-am oprit pentru a-mi reaminiti și a aprofunda informația despre nume și a căuta și citi texte menționate în carte, dar mai ales am parcurs în memorie anii acoperiți de acest jurnal, care au fost pentru mine anii maturității intelectuale. Multe dintre persoanele și personalitățile menționate în carte au fost și pentru mine repere și borne, iar faptele istorice parcurse în acele vremuri au influențat și viața mea. Am putut să o cunosc mai bine pe Monica Lovinescu și ca intelectual și ca om. Am putut aprecia și înțelege și uriașa sa contribuție la evoluțiile istorice și culturale ale ultimelor două decenii ale secolului 20 și am putut și detecta și clarifica locurile în care opiniile noastre se despărțeau și pozițiile autoarei intrau, pentru mine, în conuri de umbră.

Monica Lovinescu a ținut jurnale începând cu adolescența și prima tinerețe petrecută în România de până la 1947 – anul plecării în exil – și în o mare parte a vieții sale active, până în ultimii ani când a fost imobilizată intelectual de boală. La un moment târziu al vieții sale a decis să distrugă tot ceea ce scrisese în tinerețe și să rescrie amintirile despre primele decenii ale exilului în cartea ‘La apa Vavilonului’ a cărei primă ediție a apărut în 1998. Jurnalul-agendă de după 1981 a supraviețuit însă și a fost publicat. Perioada 1981-2002 era cuprinsă în șase volume de jurnal publicate intre 2002 și 2006, plus două volume suplimentare, din care unul dedicat anului de răscruce 1989. ‘Jurnalul esențial’, publicat pentru prima data în 2010, reprezintă o sinteză a jurnalelor-agendă din aceasta perioadă. Avem deci de-a face cu un filtru dublu. Unul este cel al autoarei – ce a ales să încredințeze hârtiei, știind, ca orice autor de jurnal, că există o șansă ca cele scrise să ajungă în posteritate. Al doilea filtru este cel al editorilor, care au eliminat pasajele redondante, notările banale sau inserțiile prea personale. Au rămas evenimentele principale, însemnările despre prietenii apropiați și oamenii întâlniți în drum, și felul în care istoria mare s-a întâlnit cu viața. Uneori și visele și insomniile. Alteori amintirile și teama de boli și de agoniile apusului. Din cele opt volume de jurnal, ‘Jurnalul esențial’ păstrează esența jurnalului.

Perioada însemnărilor din carte este 1981-2002. Decembrie 1989 se află la mijloc. Evenimentul fractal al istoriei României împarte și biografia Monicăi Lovinescu și acest volum în două părți semnificativ diferite. Autoarea însăși trăiește tranziția ca pe o furtună emoțională, marcată de schimbarea la care și ea își adusese o contribuție, judecată importantă de cei din jur și de istorie. Scena primei reveniri în țară, în mai 1990, este de antologie:

‘Așteptam la ghișeul unde se plătesc vizele la Otopeni. În rând: Marie-France, eu, V. Două fetișcane la două ghișee. Schimbând câteva cuvinte cu Marie-France, am văzut pe una dintre cele două fete ciulind urechile. Când mi-a venit rândul și i-am depus pașaportul pe tabletă a început să … plângă. I-a comunicat și colegei ei cine sunt, a ieșit din baraca ei și ne-am îmbrățișat. Când s-a întors în fața pașaportului lui V., n-a mai avut putere decât să scâncească: – Și domnul Ierunca!’ (pag.273)

‘Fetișcana’ de la controlul de pașapoarte auzise și recunoscuse Vocea! Acea Voce care vreme de zeci de ani a însemnat pentru români sursa de cultură, de adevăr, de lumină.

Lectura însemnărilor din anii 1981-1989 reprezintă o adevărată comoară de informații despre legăturile dintre scriitori și alți oameni de cultură din țară și exilul românesc în ultimul deceniu al comunismului. Știam despre multe dintre aceste legături, dar acumularea și enumerarea lor într-un singur loc crează o impresie amplificată. Mi se pare remarcabil că aproape toți scriitorii români importanți ai perioadei au corespondat, au vorbit la telefon sau s-au întâlnit la Paris cu soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca: Lista îi include pe Nicolae Manolescu, Liiceanu, Noica, Doinaș, Sorescu, Steinhardt, Dorin Tudoran, Hăulică, Dinescu, Ioana Crăciunescu, Buzura, Breban, Botez, Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Eugen Simion, Șora, Tismăneanu. Am omis probabil câțiva, dar nu cred că au rămas în afara listei multe nume importante ale literaturii și culturii române a anilor ’80 cu excepția celor a căror importanță derivă mai mult din aservirea față de regimul comunist. Cei doi soți erau în permanentă legătură cu țara, atât cu viața literară și culturală marcate de controlul ideologic, de cenzura și de ascendența național-comunismului cât și cu evenimentele politice care anticipau decembrie 1989 (Valea Jiului 1982, demolările din București, Brașov 1987). Interesante sunt și detaliile legate de activitatea Europei Libere. Jurnalul începe la scurtă vreme după ce se îmbolnăvește Noel Bernard, directorul mitologic al secției române a Europei Libere, cu care soții Ierunca fuseseră buni prieteni. În decursul deceniului 9, trei directori succesivi ai secției române aveau să se îmbolnăvească și să moara de cancer. Perspectiva Monicăi Lovinescu despre Europa Liberă (pe care o numește repetat după inițialele englezești F.E.) este interesanta și diferita de multe alte relatări, ea menționând o implicare mult mai mare a americanilor în linia politica și în conținut decât cea descrisă de alte surse. În 1992, victimă a propriului succes (căderea Cortinei de Fier), filiala pariziană a Europei Libere își încetează activitatea și aici se încheie practic și cariera radiofonică de patru decenii a Monicăi Lovinescu. De atunci încolo cuvântul scris va înlocui complet cuvântul vorbit.

Pentru exil, sursa principală de interes și speranță în deceniul 9 este Polonia, unde la începutul deceniului se formase primul sindicat liber, interzis apoi în anii de regim militar. Sunt consemnate schimbările de conducători la Kremlin, dar tocmai apariția lui Gorbaciov și semnificația schimbărilor aduse de politicile de glasnost și perestroika sunt observate cu întârziere. România rămânea în permanență în urma tendințelor de schimbare și liberalizare. Consecințele anilor de dictatură par a lăsa brazde adânci și distrugătoare în însăși mentalitatea populară, așa cum reiese din aceste rânduri care sună profetic în perspectiva a 37 de ani de când au fost scrise:

‘Noi, care știm totul, citim totul, îi vedem pe toți, trăim în fond la București, ne dăm seama că nu știam nimic atâta timp cât imaginea nu ne adusese revelația mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost gust sigur de el. E ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar și a înfățișării sale. Imposibil să crezi că țara asta a fost cândva civilizată. Uluitor: orice râs îngheață pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă: va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori și artiști (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroșat cefele, s-au mitocanit fețele, s-au idiotizat expresiile. Fascinant de sinistră perspectivă.’ (pag.152)

Atunci când Zidul Berlinului cade, cei doi aproape că nu îndrăznesc să spere. Iată însemnarea din 10 noiembrie 1989:

‘Căderea simbolica a Zidului de la Berlin. Când vedem pe ecranul televiziunii primele imagini cu buldozerele deschizând pasaje în zid, când se promit alegeri libere, când aflăm că, în Bulgaria, Jivkov și-a dat demisia, nu putem să nu ne amintim de imensa speranță stârnita în ’56 de Revoluția Maghiară. Și să nu deplângem timpul pierdut. Atunci am fi regăsit un București încă intact (și oamenii și casele și amintirile încă proaspete): comunismul provocase tragedii, nu și metastaze. Așa că uluirea în fața finalului ce se anunța ne e tot atât de mare pe cât e de sărăcăcioasă, într-un prim moment, bucuria. Acestui „de ce atât de tărziu?” vine însă să i se adauge, anulându-l un „nu credeam că vom trai să vedem așa ceva”, ce transformă tristețea inițială în exultare. Mai mult, nu ne dezbăram de impresia c-am pătruns într-un fel de irealitate răscumpărătoare. Dar în România nu s-a produs, nici răscumpărat nimic. Așteptarea e acum ca o febră. Și trebuie să luptam împotrivă speranței ce se instalează, îndărătnică. De atâtea ori dezisă, încât mi-e frica de ea.’ (pag. 244)

Și totuși, când explozia din România are loc, momentul de entuziasm și speranță nu poate fi evitat. Însemnările anului 1989 se încheie cu poemul pe care Ion Barbu i-l dedicase când era copilă, prevăzând un ‘timp tăiat cu săbii reci’ pe care acum îl spera trecut, și cu o interesantă punere în perspectivă istorică a revoltelor tineretului român:

‘E al treilea val de revoltă tinerească din România. Din primul – eram cu toți studenți în Piața Palatului, în 1945, manifestând pentru rege ca pavăză împotriva comunismului – n-au mai rămas decât supraviețuitorii: o generație secerată în închisori sau exilată. Al doilea val, studenții răspunzând apelului de aer al Revoluției Maghiare – sacrificat tot prin beciuri și canale. Al treilea e cel de acum, cucerind în 1989 ceea ce reclamau studenții în 1945. Să nu devii patetic?’ (pag. 252)

Iluziile nu vor fi durat mai mult de câteva zile sau de câteva săptămâni. Prezența foștilor comuniști în poziții de conducere ale României post-decembriste, încercările de a tărăgăna democratizarea prin promovarea – în cel mai bun caz – al unui glasnost local, perpetuarea mentalităților totalitare, dezbinarea și lipsa de decizie a opoziției democrate – toate acestea sunt sesizate devreme și lucid. Dezamăgirea crește în timp, se acumulează dezamăgirile personale, distanțările ideologice, unele prietenii se transformă în indiferențe, altele în conflicte mai mult sau mai puțin publice. Simțul politic și intuiția corectă nu o părăsesc în niciun moment. Daca va fi pierdut – cel puțin pentru acest jurnal – ascensiunea la putere a lui Gorbaciov și semnificația acesteia la mijlocul anilor ’80, venirea la putere a lui Putin nu îi scapă, și rândurile scrise în 2000 suna iarăși profetic:

‘De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou țar, pe Putin? … Putin a dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elțîn, ci mai ales flatând șovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare data când are mâinile libere, Armata Roșie violează, torturează, ucide pe civili. … Spion de rangul doi al KGB-ului format de Andropov, mâncătorul de dizidenți, Putin … nu are de înfruntat obiecții majore. Să ne închipuim la 10 ani de la dispariția lui Hitler un cadru al Gestapoului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. E greu de înțeles că-ți vine să taci din simplu, iremediabil și profund dezgust?’ (pag. 442)

Cu atât mai dureroasă este pentru Monica Lovinescu aderarea celui care fusese un simbol al denunțării stalinismului la renașterea naționalismului și ambițiilor imperiale ale Rusiei. Iată cum este exprimata ‘decepția Soljenițîn’ într-o notă datată 22 martie 1999:

‘După dezmembrarea imperiului, Soljenițîn aruncă vina în trecut doar pe micile popoare care-și cer acum independența, susținând că rușii le respectau limba și tradițiile (ceea ce ele nu fac acum cu minoritatea rusă persecutată). Cel care ne învățase cu critica necruțătoare a tot și toate nu găsește nici una pentru poporul rus și istoria Rusiei, tendințele ei imperialiste născându-se din războaie „defensive”. E incredibil și foarte grav. Pentru mine, Soljenițîn, era cel mai important personaj al secolului, cel care vorbea în numele nostru, al tuturor. Acum mă simt obligata să scriu, pentru prima oara, împotriva lui. Mi se pare de negândit, dar n-am voie să-mi las propriile legende nezgâriate de dubiu. Când am asistat la felul în care, după trecerea Armatei Roșii (pârjol și barbarie) se instala sistematic rusificarea, când în Basarabia (de pildă) nu mai aveai voie să vorbești romănește în scoli și în funcții de stat, tabloul idilic schițat de Soljenițîn devine inadmisibil. Sub pana lui de acum, numai rușii au dreptul la statutul de victime. Purta pe umeri un glob, l-a schimbat pe o singură țară …’ (pag. 428)

Decepțiile vor veni însă și din partea multor prieteni și tovarăși de drum. O parte dintre ele sunt de natura politica – îi critica, răcește sau chiar rupe relațiile cu aproape toți cei care colaborează cu regimurile iliesciene ale ultimului deceniu al secolului 20. Până și pentru regele Mihai are cuvinte grele de scris atunci când comentează reconcilierea și revenirea sa în țară în timpul ultimului mandat al lui Iliescu. Altele sunt de natură personală. Nu găsim, de exemplu, explicații, poate cel mult aluzii criptice despre răceala sau ruperea completa a relațiilor cu Dumitru Țepeneag sau Paul Goma, personalități situate de altfel ideologic la poli opuși. Îi judecă din punct de vedere moral, uneori prea aspru poate, pe mulți dintre cei cu care colaborase de aceiași parte a baricadei în deceniul precedent, și exprimă din ce în ce mai des (re)sentimente de reproș fata de ingratitudinea celor pe care îi sprijinise și care acum în cazul bun o uită, în alte cazuri adoptă poziții publice critice. Exista și excepții, desigur, cea mai marcanta fiind prietenia trainică cu Gabriel Liiceanu – ‘prietenul dobândit la bătrânețe pentru a spăla toate defecțiunile, decepțiile și trădările celorlalți amici de tinerețe’ (pag 439).

Refuzul de separa alte domenii ale vieții, inclusiv esteticul, de etic este un principiu minunat. Ca orice principiu, ducerea să la extrem poate cauza deformări. În orice caz el cere consistență și consecvență, altfel căderea în standarde duble este periculos de aproape. Prin 1983 vizionează o punere în scenă la Paris a ‘Azilului de noapte’ al lui Gorki regia fiind semnată de Lucian Pintilie (poate o replică a faimoasei versiuni a lui Liviul Ciulei, la Teatrul Bulandra, din 1975):

‘Tocmai un text de Gorki a găsit pentru a-l servi, în loc să-l puna să-i slujească lui fantasmele. Despuiere deci, respectul textului, accesul pe jocul actorilor, o purificare – poate o modestie, deși nu cred – pe o piesă care nu merita nimic din toate acestea. În afara de orice regie, Gorki rămâne pentru mine scriitorul care a făcut elogiul universului concentraționar, iar Azilul … ar trebui să fie o capodoperă pentru a mă face să uit. Și nu e.’ (pag. 68)

Să zicem că Azilul … nu este o capodoperă. Neuitarea pentru înrolarea condeiului în slujba ideologiilor și sistemelor politice totalitare, pentru a fi credibilă, ar trebui să fie aplicată în mod egal în toate cazurile. În cazul Monicăi Lovinescu nu a fost totdeauna așa, și în special când a fost vorba despre Mircea Eliade și Emil Cioran. Aceștia au fost – alaturi de Eugen Ionescu – dintre prietenii cei mai apropiați, și vom găsi și aici și în alte cărți ale Monicăi Lovinescu evocări de reală importanță documentară, scrise cu emoție și nostalgie, după dispariția lor. Le-a fost dat soților Ierunca să supraviețuiască, să scrie necroloage și să facă emisiuni radio despre toți. Îi considerau nu doar prieteni apropiați dar și colegi de generație:

‘Eram cu toții tineri, strălucind de nefericirile istoriei. V. descoperea România (sau mai curând o mitiza), după ce o pierduse, și scotea Caietele de Dor (le trăgeam roneotipate la Force Ouvriere, alături de România muncitoare a lui Eftimie Gherman) ca o sfidare impetuoasa, Mircea Eliade încerca să reediteze Război și pace la scara românească cu Foret interdite, Eugen disloca scena și cuvintele ca să scape de obsesia morții, Cioran descompunea tonic și vital speranțele, totul părea frenetic și posibil. Acum nu mai sunt nici Mircea, nici Eugen, nici Cioran. Am mai rămas noi, să ne plângem, cât ne vă mai fi dat, „la apa Vavilonului”. (pag. 350)

Prietenia este un lucru minunat, dar judecățile etice și respectul adevărului ar trebui să fie aplicate în mod echidistant. Nu îmi este clar daca în toți anii de prietenie apropiată, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au cunoscut sau nu virulența textelor scrise de Eliade și Cioran în perioadele aderențelor lor legionare (sau pro-nazismul și colaboraționismul lui Vulcănescu, și el niciodată criticat în text). Poate că într-adevăr, abia prin 1992 au luat cunoștință de citatele „regretabile” (exprimarea ei!) din Eliade. Să le dam creditul îndoielii. Atunci însă îmi este greu de înțeles de ce considera dezvăluirile anilor ’90, când arhivele începuseră să se deschidă și în legătură cu istoria Holocaustului, ca pe niste ‘campanii’ iar cartea Sandrinei Lavastine-Laignel ‘Eliade, Cioran, Ionesco: l’oubli du fascisme’ primește epitetul de ‘mârșăvie’? Într-un loc scrie clar și fără echivoc ‘Cum să înfierezi un totalitarism criminal – comunismul – elogiind un altul – legionarismul? Mie mi se pare imposibil.’ (pag. 413) Dar asta era valabil în anii ’50 la fel de bine ca și în anii ’90. Îl critică pe Norman Manea, cu care avusese un început de relații mai mult decât cordiale pentru studiul pe care îl va publica despre ‘rătăcirile’ tinereții lui Eliade:

‘Totul bine, dacă din pricina traumatismului inițial (la 5 ani a fost deportat cu alti evrei din Bucovina într-un lagăr) n-ar pune și aici pe același plan „dictatura legionară” (de câteva luni) cu cea comunistă, de 40 de ani!’ (pag. 270)

De ce ghilimele pentru una și nu pentru alta dintre dictaturi? De ce nu sunt menționați cei patru ani de dictatură antonesciană, în fapt perioada în care Norman Manea (la 5 ani!) și familia sa sunt deportați împreună cu câteva sute de mii de ‘alți evrei’ în Transnistria, de unde aproximativ jumătate dintre ei nu s-au mai întors. Ar mai fi rămas suflet de evreu în România și Europa daca războiul ar fi luat o altă întorsătură și dictaturi fasciste ar fi durat mai mult? Personal, detest pseudo-știința comparării genocidurilor, dar atunci când procedeul este folosit în comparația Holocaust – Gulag, cred că trebuie să i se răspundă. Monica Lovinescu avea impresia că istoriografia europeană în general și cea românească de după 1989 au minimizat Gulagul. Dar nu studiul Holocaustului este cauza, ci incapacitatea sau ne-voința când a unora, când a altora, de a înțelege că este vorba despre două manifestări extreme ale aceluiași tip de totalitarism genocid. A cere permanent ca atunci când menționezi unul dintre ele să-l condamni și pe celălalt în aceiași frază suna a whataboutism. A ignora unul dintre ele în timp ce lupți pentru celălalt este o încălcare exact a principiilor etice enunțate atât de frumos în alte ocazii. Și dacă vorbim despre ignorare, mi-au lipsit din însemnările ‘Jurnalului esențial’ menționări despre borne și evenimente legate de istoria Holocaustului: să nu fi văzut Monica Lovinescu filmul ‘Shoah’ al lui Claude Lanzmann lansat în 1985? Să nu fi avut nicio opinie despre decernarea, în 1986, a premiului Nobel lui Elie Wiesel? Ce gândea Monica Lovinescu despre ‘Jurnalul’ lui Mihail Sebastian? Tare aș fi dorit să-i cunosc opiniile, să-i citesc comentariile. Nu le-am găsit menționate în carte.

Paginile jurnalului ne oferă și o explorare a spațiului privat al perechii Virgil Ierunca – Monica Lovinescu. Ne devine familiar apartamentul lor parizian cu pereții săi pe care nu-i putem imagina altfel decât acoperiți în cea mai mare parte de rafturile bibliotecilor. Urmărim progresul lor în sistemele audio care le satisfăceau pasiunea și gusturile rafinate pentru muzică. O însoțim pe Monica Lovinescu în lupta cu primul său calculator personal, care înlocuiește tradiționala mașină de scris, iar în ultimii ani ai jurnalului suntem martorii introducerii în casă a Internetului. Aici, din păcate, se oprește marșul lor printre sistemele informatice. O Monica Lovinescu a erei rețelelor sociale ne putem doar imagina. Ar fi abordat-o probabil la început cu reticență, s-ar fi luptat cu împotrivirile, și ar fi ajuns să stăpânească și acest mediu de comunicare, la fel cum devenise o maestră a jurnalisticii și a emisiunilor radiofonice pe unde scurte. Din păcate, bolile și lenta dar sigura degradare fizică domină însemnările din ultimii ani.

Amintirea care revine permanent este cea a mamei. Profesoara Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu a fost întemnițată și condamnată într-un proces înscenat, sub învinuiri ridicole și revoltătoare în același timp (‘discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat din RPR’), într-o încercare de reducere la tăcere prin șantaj a fiicei sale. A murit în închisoare, bolnavă fiind și refuzându-i-se tratamentul medical. Corpul ei a fost aruncat într-o groapă comună. Ura Monicai Lovinescu fata de comuniști avea deci și o motivație personală cât se poate de concretă. Nu i-a iertat niciodată nici pe asasinii mamei sale, nici pe comandanții și ideologii acestora.

‘ … eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar și pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu prețul vieții să dea Securității armele (o scrisoare către mine) pentru a mă șantaja. Atunci și acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viață, mi-a dăruit și libertatea să mă comport după firea mea, fară a avea de ales intre sinucidere și a deveni unealta „lor”.’  (pag. 356)

Au rămas prea puține cărți în urma Monicăi Lovinescu. Într-o alta constelație istorică ar fi fost poate o romancieră de succes sau un critic și istoric literar dintre cei mai reprezentativi ai unei literaturi. A ales să-și folosească cea mai mare parte a energiei intelectuale, fizice și sufletești pentru a lupta contra tiraniei, pentru a susține ceea ce ea considera că înseamnă adevărul și verticalitatea etică, pentru a repara o Românie devastată de furtunile istoriei. În cuvintele ei:

‘În afara de întâlnirea cu V., sensul existenței mele acesta a fost: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiana cu călăii ascunși în cutele utopiei. „Undele scurte” – ca să zic așa. Nu am deci nici un drept să mă plâng. Opresc jelania.’ (pag.436)

Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.

Articole similare

Top 10 cărți despre epidemii globale

Dan Romascanu

Top 5 cărți despre Ierusalim

Dan Romascanu

Nobila doamnă din Yodo, de Yasushi Inoue

Alexandru Militaru

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult