”Cum l-am mâncat pe tata sau Omul evoluției”, de Roy Lewis
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2016
Traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo
”Cum l-am mâncat pe tata” a reprezentat o surpriză foarte plăcută pentru mine: pe de o parte, eram într-o perioadă în care ocoleam literatura de ficțiune, pe de altă parte, titlul nu m-a atras (mă gândeam că nu am prea mult chef să citesc un roman despre canibali) și nici coperta, de desene animate, nu a făcut-o. Dar am citit o recenzie prin blogosferă (iată de ce este încă bună blogosfera asta mult-hulită de unii!) și am plecat la drum, am terminat-o în vreo două zile și pot spune cu sinceritate că a trecut ceva vreme de când nu m-am mai distrat așa de bine cu o carte.
Așa cum spuneam, titlul poate fi privit ca non-conformist și ciudat, dar conținutul este super-tare: suntem în pleistocen, urmărim o familie care poate fi asemănată pe alocuri cu celebra familie Flintstone, ce descoperă treptat beneficiile inovațiilor, care garantează dezvoltarea materială, economică și socială, chiar dacă există multă îndărătnicie și suspiciune din partea celor închistați și care nu vor să evolueze. Tatăl povestitorului, Edward, este Progresistul familiei, populată de mai multe neveste, mătuși și copii, este Progresistul lumii chiar, cel care gândește tot timpul, cel care aduce noi invenții în cadrul familiei, care se vor perpetua în timp, devenind forțele care determină civilizația și civilizarea omului.
La prima vedere, suntem într-un film despre preistorie, pentru că omul se află la începuturi, încă nu a descoperit focul, încă mănâncă ce găsește și mai ales carne crudă, inclusiv de pe stârvuri, procurarea hranei se face cu sacrificii extreme, inclusiv letale, soțiile se aleg din cadrul familiei, dintre surorile mai frumoase, iar omul locuiește alături de animale, fiind hăituit de cele mai puternice. O lume care pare anormală pentru omul modern, dar care a existat odată și din ea, de-a lungul mileniilor, am evoluat și noi. Pentru Edward, dar și pentru om în general, pentru lumea întreagă, adevăratul pas al evoluției a fost descoperirea și ”domesticirea” focului:
”Pufnea disprețuitor atunci când îi arătam cum poate fi domolit, cum poate fi împărțit, ca un țipar, în mai multe focuri sau cum poate fi purtat pe vârful unor crengi uscate. Cu toate că aceste experimente se desfășurau sub atenta supraveghere a tatei, unchiul Vanea le respingea. Era de părere că pentru o educație științifică integrală sunt suficiente botanica și zoologia și se opunea ferm introducerii fizicii în programă.” (pag. 18)
După foc, au existat multe alte descoperiri și lucruri în care am evoluat încă din preistorie, iar Roy Lewis ne povestește despre câteva dintre acestea, fie că vorbim despre mâncarea gătită, despre vârfurile întărite în foc ale sulițelor și de arcul cu săgeți, despre exogamie sau locuințele rupestre. Dacă trecem peste această mini-istorie a umanității, ne rămân două concluzii importante: ”Cum l-am mâncat pe tata” este o carte foarte amuzantă, de o ironie fină, în care anumite tare ale societății, ale omului, ale civilizației sunt atacate destul de fățiș, lăsând mai mereu locul unor zâmbete sincere și lungi. Iată două exemple:
”Vânatul mai eficient le-a permis femeilor să stea mai multă vreme acasă și să nu-i mai urmeze pe vânători ca să-și primească astfel partea lor de pradă. Tata a început să spună că ”locul femeilor e la peșteră”. (pag. 58-59)
”Astea-s vești proaste, Ian, decise tata. Vești foarte proaste. Asta înseamnă că nu am avansat nici pe departe atât cât sperasem eu. Încă nu există americani? Îmi vine greu s-o cred.” (pag. 105)
În al doilea rând, chiar dacă acțiunea este plasată la finalul pleistocenului, Roy Lewis realizează o critică abilă a societății moderne, care privește cu aceeași suspiciune și închistare orice schimbare și orice om care propune o schimbare, orice idee nouă care ar putea modifica, măcar puțin, tabieturile, monotonia și conformismul în care trăim. De altfel, privind personajele imaginate de el, niște sălbatici până la urmă, vom descoperi ușor că tipologiile oamenilor din preistorie se mulează perfect pe cele ale omul modern, nimic nu s-a schimbat, iar istoria se repetă la nesfârșit.
Nu ezitați dacă nu vă convinge titlul, coperta sau prezentarea de pe coperta a patra, vă mărturisesc sincer că acest roman, ”Cum l-am mâncat pe tata”, este foarte amuzant, este ironic, este educativ și vă va distra cu siguranță.
