Carti Memorii jurnale Recomandat

Cum am câștigat lupta. Cu corpul meu, cu mintea mea, cu mine însămi, de Monica Seles

monica-seles-cum-am-castigat-lupta-editura-publica-victoria-books„Cum am câștigat lupta. Cu corpul meu, cu mintea mea, cu mine însămi”, de Monica Seles

Editura Publica, Colecția Victoria Books, Bucureşti, 2015
Traducere din engleză de Ruxandra Tudor

Moto: ”Aceasta este povestea călătoriei mele spre fericire. A fost un drum lung, întortocheat, exaltant și, uneori, cu fundături, dar a meritat. În sfârșit, am ajuns acolo unde am tânjit să ajung în toți acei ani.”

Am povestit cândva câteva amănunte despre relația mea cu tenisul. A început undeva prin 1991, pe când aveam aproape 12 ani, iar Televiziunea Română Liberă, înaintea asaltului posturilor private, dădea suficient de mult sport, de mult tenis, astfel încât acesta să devină o pasiune. Erau timpurile când m-am îndrăgostit de acest spor (desigur, au existat și perioade în care l-am abandonat temporar) și erau atunci trei jucători-emblemă pe care i-am simțit extrem de apropiați: Boris Becker, Andre Agassi și Monica Seleș. Primii mei idoli, pe care nu i-am dat deoparte niciodată, și primul sportiv de care m-am îndrăgostit de-a dreptul, Monica. Avea aproape 18 ani și eram topit după ea, îmi aduc încă aminte cum vorbeam cu băieții din spatele blocului și le declaram timp cât de mult îmi place de ea și că o diferență de doar 5-6 ani nu e mare scofală.

Totul s-a terminat în mai puțin de un minut, atunci când un dement, un nebun, un fan înfocat și fără judecată, a înjunghiat-o în spate, în 1993, în timpul unui meci de tenis jucat în Germania. Lovitura nu a fost atât de severă, deși dacă cuțitul lovea cu câțiva centimetri diferență, era posibil să fie lovită coloana vertebrală. Cu toate acestea, lovitura a fost determinantă pentru următoarea etapă din viața Monicăi, iar efectele au fost devastatoare, mai ales că s-au cumulat mai multe suferințe în același timp. Dar să o lăsăm pe ea să spună câteva cuvinte despre această perioadă a carierei ei, din introducerea acestei autobiografii:

”Un fan dement m-a înjunghiat în spate, cu un cuțit, în timpul unui meci și, din acel moment, viața mea a luat o cu totul altă turnură. Deși rănile fizice s-au vindecat, am rămas cu niște sechele emoționale sinistre, care m-au aruncat într-un noiam de disperare și depresie din care nu mai reușeam să mă eliberez. M-am închis în mine și am deprins niște obiceiuri cu care mă sabotam singură. Am început, de exemplu, să mănânc. Mâncarea a devenit pentru mine o alinare și o otravă deopotrivă. Rațiunea îmi spunea că trebuia să-mi recapăt viața, dar simțirea nu-mi dădea voie să fac asta. Mă simțeam paralizată. Orice lucru pozitiv părea imposibil de pus în practică, astfel că am rămas blocată în același loc timp de zece ani, învârtindu-mă precum un hamster nevrotic într-o rotiță de obsesii și diete extreme, devastată de faptul că nu puteam fi persoana care fusesem odată. M-am aruncat cu capul înainte în ceea ce, în viziunea lui Einstein, ar fi definiția fidelă a nebuniei și mi-a luat infinit de mult timp să mă redresez.” (pag. 14)

De astfel, pe aceste lucruri se concentrează și autobiografia ei: trecând peste momentele foarte bune din copilărie și de la început de carieră, problemele au venit și s-au aprofundat după momentul Hamburg 1993. A cedat psihic și s-a refugiat într-o stare continuă de angoasă, depresie și mai ales în mâncare, pentru că totul a fost în a doua perioadă a carierei împotriva ei: atentatul sus-amintit, decesul tatălui ei din cauza cancerului, accidentările repetate, luarea masivă în greutate. Chiar dacă a revenit după mai mult de doi ani, niciodată nu a mai avut același succes, cucerind un singur titlu de Mare Slam după revenire (tocmai ea, care până în 1993, deci până la 20 de ani, câștigase numai puțin de opt).

Seles_Monica_05.ashxSportiva care fusese nu s-a mai întors niciodată: nu și-a uitat niciodată calitățile, loviturile sale cu două mâini au rămas la fel, urlete care au făcut-o celebră (mai rău decât comentăm acum despre Sharapova, ciudat este că atunci nu mă deranjau!) se auzeau în continuare, dar kilogramele mereu în plus, poate și o oarecare lipsă de pregătire fizică, nu au putut să o aducă în cea mai bună formă. Juca meciuri extraordinare, dar renunța repede la luptă atunci când se vedea condusă, erau seturi și jocuri în care era o umbră. Abia aștepta să plece de pe terenul de tenis, să își ia un cărucior mare și să îl umple cu mâncare nesănătoasă; stătea apoi seara întreagă în fața televizorului, urmărea emisiuni prostești și se îmbuiba. A doua zi îi părea rău, avea mai mereu un antrenor și un nutriționist, dar aceștia nu reușeau să o urmărească tot timpul și pulpele ei, fundul, colăceii se vedeau peste tot, pe orice teren pe care juca.

Au existat tot felul de încercări de a-și reveni, dar problema Monicăi era de ordin psihic: nu trebuia să țină tot felul de diete fanteziste, trebuia doar să își facă un pic ordine în viață, să treacă peste trecut și să se gândească numai la ea. Se simțea goală și distrusă pe dinăuntru, iar refugiul aproape firesc era în mâncare, așa cum pentru un bărbat refugiul este, de obicei, în băutură. Abia după ce s-a retras temporar din tenis din cauza unei accidentări, în 2003 (retragere care s-a dovedit a fi definitivă) și a început să-și facă timp pentru propriile pasiuni – călătoriile, vizitele la muzee, întâlnirile cu adevărații prieteni și vizitele caritabile – a început să se simtă bine în pielea ei, chiar fericită, și a slăbit fără să fie nevoie de cure drastice.

Păcat că i-a luat atât de mult timp, dar nici nu putem, ca fani, să îi punem în cârcă această perioadă. Șocurile repetate la care a fost supusă ar putea răpune aproape orice om, iar ea nu a fost întotdeauna cea mai puternică, fiind mai mereu susținută de părinți din punct de vedere mental. Iar când omului care a împins-o spre tenis și căreia îi datorează cam totul îi recidivează cancerul și dispare treptat sub ochii tăi – tatăl său –, durerea, suferința sunt teribile și nu se poate trece prea ușor peste ele.

Pentru mine, Monica Seles rămâne una dintre sportivele de top ale acestui sport pe care îl iubesc și sunt sigur că ar fi reușit mult mai multe în tenis dacă nu ar fi existat momentul 1993. Dar, în același timp, trebuie respectată pentru ce a reușit în carieră și pentru că a avut curajul să-și pună sufletul pe tavă în această autobiografie, foarte curată, sinceră și directă. Un singur lucru am de reproșat editurii: găsiți, vă rog, un traducător care a văzut în viața lui un meci de tenis.

Puteți cumpăra cartea: Editura Publica/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

6 lucruri inedite despre marii artiști

Jovi Ene

Cărți pentru copii: Operațiunea Omul negru. Biroul de investigații nr. 2

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (25 aprilie – 1 mai 2016)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult