Carti Memorii jurnale

„Centrul lumii era micul pahar cu picior de pe masă”: Autobiografia, de José Luís Peixoto

„Autobiografia”, de José Luís Peixoto
Editura Pandora M, Colecția Anansi World Fiction, București, 2020
Traducere din portugheză de Simina Popa

„AUTOBIOGRAFIE: operă literară aparținând genului epic în care autorul își povestește viața” (DEX)

Toate bune și frumoase, până când descoperim că Peixoto José Luís nu-și povestește viața lui ci pe a mentorului său, José Saramago. Mai este asta o autobiografie? Este, cu vârf și îndesat, căci aflăm din notele sale de lucru următoarele:

Chiar dacă folosesc referințele lui S(aramago) ca să scriu despre mine, nu pot să-l fac să pară absent și neverosimil. Să scriu despre mine însumi garantează o coerență. Realitatea care mă înconjoară garantează coerența. Caracteristicile lui S oferă amplitudine, permit o integrare ușoară a caracteristicilor mele. Metafora (S) nu se îndepărtează prea mult de obiectul pe care îl numește în realitate (eu). Dacă vreau, pot să descriu o piatră și, în realitate, să mă descriu pe mine. E legitim, se întâmplă dintotdeauna. Să mă povestesc pe mine prin altul și să-l povestesc pe celălalt prin mine, iată literatura.”

Deci în literatură se poate. Bine că doar acolo. Astfel, tânărul José (31 de ani), autor al unui roman deja publicat însă nu prea vândut, primește de la editorul său ingrata sarcină de a scrie biografia marelui José Saramago, mai vârstnic cu 52 de ani și proaspăt laureat Nobel. Și de aici încep problemele. Ca să scrii biografia unui personaj în viață e practic obligatoriu să te întâlnești cu el și, preocupat fiind de corectitudinea relatării, să afli de la sursă detalii pe care nimeni altcineva nu le știe. Așa cum le vede acela, firește. Doar că, din varii motive, ședințele de mărturisiri nu-și ating scopul. În timp ce vârstnicul José își deapănă amintirile, tânărul José le pierde șirul și se cufundă în propriile-i reverii. Desigur, cu astfel de stări scrii mai curând o autobiografie, așa cum am și văzut că se întâmplă.

Dincolo de marile diferențe dintre cei doi mai exista una, aparent nesemnificativă, dar care s-a dovedit până la urmă a fi esențială. Anume aceea că, în timp ce tânărul José citise toate cărțile lui Saramago, acesta nici măcar nu știa că biograful lui scrisese și el o carte. Însă când a aflat, a fost curios s-o citească. Pe măsură ce întâlnirile lor, așa unilaterale cum erau, avansau, curiozitatea vârstnicului José se transforma în obsesie. Când, în sfârșit, a obținut cartea și s-a apucat s-o citească, au început să se petreacă tot felul de lucruri ciudate. Cartea era un fel de autobiografie, fără altă legătură cu Saramago decât aceea că, în fundal, apărea și impactul operei marelui scriitor în viața culturală a Portugaliei. Și, desigur, asupra formației tânărului José. Atât. Dar ciudățenia nu în asta consta ci în aceea că, citind, Saramago întâlnea pasaje în care erau descrise stări prin care tocmai trecea:

Cartea, uitată preț de câteva clipe, i-a căzut din vârful degetelor. Bufnitura l-a tras pe Saramago afară din gânduri. S-a ridicat, s-a aplecat și a luat cartea. S-a așezat din nou pe scaun și a răsfoit romanul lui José până la pagina care trebuie. A intrat într-o frază, cuvânt cu cuvânt, și a pornit. Luând cunoștință de sine sau transformându-se în acele rânduri, citea despre cineva care citea. Și, fără să aibă pe cineva care să-i confirme, singur în birou, i s-a părut că descrierea unui chip imobil, nici festiv, nici încruntat, se referea la propriul său chip. Concentrarea pe care Saramago o avea în lectură ștergea sunetele și realitatea înconjurătoare. A întrerupt acea izolare numai în timpul frazelor în care a citit exact despre asta. Fraze care, chiar în momentul în care erau citite, atrăgeau atenția asupra a cea ce se putea auzi și zări în jur, ca acum.”

Abia acum începem să ne lămurim ce înțelege Peixoto prin autobiografie. Ne-o spune chiar el:

Așezat la biroul din Lanzarote, acasă, Saramago și-a umplut pieptul: unde o fi José?, și l-a imaginat chiar în acel moment, José concret în momentul concret. Nu mai avea vești de la José de la discuția despre roman, metaliteratură la început de aprilie, dar a recunoscut că între ei există o formă extravagantă de simetrie, o plasă încâlcită pe care poate că nimeni nu reușea s-o descifreze. Până și el era prea obosit pentru acele calcule, întrebări urmate de tăceri, cum pot să știu dacă eu sunt eu sau sunt eu?” Metaliteratură, deci!

Alături de acest gen de tribulații care marchează existența celor două personaje extravagant simetrice, care-și confruntă biografiile până când ajung să le confunde, pentru cititorul român cartea mai prezintă un interes. Când spun asta mă gândesc la Portugalia, o țară mică însă cu un mare trecut colonial. În timp ce Saramago dădea interviuri unor ziare din Rio iar José avea o aventură cu o caboverdeză – provenită adică din Insulele Capului Verde – (trebuia să explic), băcanul din colț vindea mirodenii din Macao și Goa iar alții își petreceau vacanțele în Angola sau Mozambic. Toate astea povestite de autor cu naturalețea unei normalități rezultate dintr-o istorie lungă și o limbă comună. Trebuie să fie pasionant să simți că o bună parte din lume împărtășește aceeași limbă cu tine și, prin asta, un univers întreg de trăiri. Probabil că la fel simt englezii, spaniolii ori francezii, dar Portugalia e totuși o țară mică, cum spuneam, ea nu este nici Anglia, nici Spania. Și nici Franța. Abia astfel am realizat stranietatea, pentru noi, a faptului însuși: iată ce popor puternic! De meditat la asta.

Și ar mai fi ceva interesant pentru cititorul român care n-a vizitat încă Portugalia (cazul meu). Acțiunea se petrece în Lisabona iar autorul ne poartă, împreună cu eroii săi, pe străzile și în cartierele acestui oraș. Nu suntem turiști, suntem de-ai casei, pentru că avem privilegiul să ne conducă José Luís Peixoto însuși. Cu aceeași naturalețe a normalității cu care ne-a obișnuit. Este ca și cum ne-am plimba prin București, la noi acasă adică, doar că străzile poartă nume exotice precum Almirante Reis, Rua dos Cavaleiros, Martim Moniz. Iar cartierele nume la fel de exotice: Olivias, Moscavide, Encarnaçao, Quinta de Mocho, care brusc încetează să mai fie exotice și ne devin familiare.

Până la urmă credem că am înțeles ce este o autobiografie în accepțiunea tânărului José. Apoi  ne vine în ajutor Saramago, care ne explică ce este o biografie și de ce este ea inferioară unei autobiografii, motiv pentru care ședințele de mărturisiri n-au funcționat, ba chiar le-au indus stări ciudate. Inexplicabile, la prima vedere:

Cărăm cu noi greutatea a ceea ce cred ceilalți că suntem. Ceilalți au avut acces la o parte din noi și și-au tras concluziile. De multe ori, ceilalți nu ne lasă să ne schimbăm pentru că nu sunt dispuși să schimbe felul în care ne văd; dacă ar face-o, ar însemna să se schimbe ei înșiși. Biografiile sunt depozite pentru convingerile pe care le au ceilalți despre noi. Imperfecțiunea acestei metode e evidentă.”

Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Cartepedia.ro.

Articole similare

Scânteia. Povestea unei mame care a crescut un geniu, de Kristine Barnett

Jovi Ene

Umbrele lui H.G. Wells (II)

Codrut

Pentru o vreme: Lumea ca literatură. Amintiri, de Ioan Groșan

Dan Gulea

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult