Carti Memorii jurnale

Amintiri paralele: Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac, de Lucian Boia

”Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Seria de autor Lucian Boia, București, 2018

M-am născut cu nouă ani după Lucian Boia. Cartea sa de memorii ‘Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac’, apărută în 2018 la Editura Humanitas în aceeași serie de autor în care apar și cărțile de istorie se ocupă de perioada 1944 – 1969, perioada copilăriei, adolescenței, primei tinereți, a studiilor sale elementare, liceale și universitare. Este vorba despre un prim volum de memorii după cum am înțeles, cel puțin încă unul va urma pentru a acoperi perioada de până în 1989. Am trăit și eu în același oraș București al anilor ’50 și ’60, am urmat chiar și același liceu (fostul și actualul ‘Sfântul Sava’ care se numea în acea vreme ‘Nicolae Bălcescu’) la un interval de zece ani după Boia. Lectura pentru mine a prilejuit în primul rând o comparație a amintirilor comune despre orașul natal amândorura, a ambianțelor familiale, sociale și școlare între care există multe similitudini. Există și deosebiri, desigur, unele dintre ele datorate diferențelor de ani dintre noi. Comunismul românesc a fost diferit în fiecare dintre cele patru decenii de existență, și anii 50 pe care Boia i-a petrecut ca elev au fost pentru mine anii primei copilării. Prima trăsătură de remarcat în stilul lui Lucian Boia este încercarea de a retrăi epoca prin experiența copilului, adolescentului și tânărului in formare care a trecut prin acele vremuri.

Primele capitole ale cărții sunt dedicate familiei. Lucian Boia descinde din partea mamei dintr-o familie de italieni, familia Morandini, stabiliți în România în a doua jumătate a secolului al 19-lea, în perioada în care statul latin din Răsăritul Europei reprezenta un punct de atracție cu promisiuni și oportunități pentru mulți vest-europeni. De aici provin două trăsături ale personalității viitorului istoric, care ii vor influența în mod direct caracterul, felul în care este privit de alții și în care se raportează la societate: sentimentul de ‘alogenitate’ și educația catolică din cauza cărora se va simți și va acționa în multe situații ca un ‘diferit’:

‘Dinspre partea mamei, toți erau italieni. Veniseră, ca și alți compatrioți de-ai lor, și ca mulți alți străini, de cele mai diverse origini, atrași de multiplele posibilități oferite de o țară intrată brusc, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe calea modernizării. Era mare nevoie în România de oameni calificați; cam în toate domeniile: arhitecți, ingineri, medici … și până la meseriași de tot felul. În mare măsură, România modernă a fost făcută de acești “străini”. (pag. 8)

Cei din generația bunicului autorului, a doua generație a familiei Morandini, sunt deja cu totul integrați în societatea românească. Familia istoricului care avea să studieze și să scrie mai târziu despre ‘românizarea României’ a trecut prin acest proces într-o singură generație. Rămași orfani de tată, responsabilitatea întreținerii familiei și a celor șase frați și surori (nu toți au supraviețuit copilăriei) a revenit Giuliei, sora mai mare a bunicului. În casa ei din Câmpulung își va petrece viitorul istoric vacanțele de vara. Din nou paralelismul biografic funcționează: 

Câmpulungul m-a marcat. Casa, mai întâi: Era imensă, mai ales pentru un copil ca mine … Ridicată în 1895, prezenta spre stradă o latura toată din piatră, în timp ce spre curte, se deschidea în formă de V, cu o spațioasă verandă, care conducea spre cinci camere mari, cu plafoane pictate, ca în palatele italienești. Patru dintre ele erau închiriate; chiria pe care o încasa, amărâtă rău, rămăsese singura sursă de câștig a Giuliei. (Statul comunist, care îi proteja pe chiriași și îi detesta pe proprietari, fixase prețuri maximale în bătaie de joc.) (pag. 52-53)

Am fost și eu un copil bucureștean care își petrecea verile departe de asfaltul încins al capitalei, într-o casă a bunicilor care părea că aparține unei alte lumi. Precum casa bunicilor mei din Piatra Neamț, și casa din Câmpulung în care rezida verile copilul Lucian Boia avea o pivniță și un pod care se cereau explorate. În acel pod și în mansarda anexă, băiatul descoperă o comoară:

’ … nenumăratele cărți, reviste și ziare adunate claie peste grămadă. Almanahurile ziarului Universul, revista umoristică Furnica, celebră la vremea ei, nu mai puțin celebra revista literară Flacăra, Universul copiilor, Dimineața copiilor și câte și mai câte. Erau și romane de senzație franțuzești, traduse și publicate în foileton de Universul, înainte de 1900 (de genul Maiestatea sa banul, și Altetea sa amorul, de Xavier de Montepin). Printre ele, și ciclul Mușchetarilor al lui Alexandre Dumas. Pe unele le-am citit de câteva ori. Mansarda de la Câmpulung a fost pentru mine o “mașină a timpului” care m-a propulsat în trecut. Momentul 1900 mi s-a impus ca punct de observație privilegiat. Aici se află cheia – dacă nu in totalitate, cel puțin in bună măsură – a pasiunii mele pentru istorie. (pag. 54)

Una dintre părțile fascinante ale cărții este constituită din capitolele în care autorul descrie Bucureștii anilor ’50, atmosfera, oamenii și relațiile sociale, filtrate de timp și de amintirile copilăriei. Mama, care l-a crescut pe Boia (părinții divortasera în 1953, mama s-a recăsătorit scurt timp după aceea), și o parte din familie locuiau în Cotroceni, cartier pe care îl cunosc foarte bine. Acesta se afla atunci la marginea orașului, Bucureștii se terminau atunci la dealul Leului, de unde coborau spre oraș tramvaiele 14 (al “clasei de mijloc”, spre Cotroceni) și 13 (al “păturii populare”, spre Grozăvești și Ciurel). Transformările politice ale preluării puterii de către comuniști erau profunde, dar se dovedește că în perioadele de tranziție există o inerție socială care face ca vechile structuri să reziste în timp mulți ani după schimbare. S-a întâmplat în anii ’40-’50, s-a întâmplat mai târziu și în anii ’90. Familia relativ înstărită, de intelectuali harnici, aparținând clasei de mijloc interbelice, suferă lipsurile și degradarea socială, inclusiv probleme cu Securitatea, dar nu renunță la elemente de cultură și educație specifice păturii lor sociale. Dispar servitoarele din casă, dar copilul primește lecții de limba franceză înainte de a fi înscris în clasa întâi a școlii primare, cu un an întârziere, căci părinții încă sperau să-l ferească de daunele îndoctrinării amânând intrarea în școală în speranța că între timp ‘poate vin americanii’. Este luat la cinematograf, ocolind filmele de propagandă și în special pe cele sovietice. Citește din clasicii literaturii universale, traduși selectiv, dar bine totuși, căci mulți dintre scriitorii României reduși la tăcere publicistică, devenisera traducători, și reîncepe să recupereze din literatură română pe măsură ce cenzura își îmblânzește treptat și parțial criteriile. Amintirile și experiențele lui Lucian Boia sunt in mare măsură similare cu cele trăite de mine, cu excepția notabilă a amânării intrării la școală. În 1960, când am început eu școala primară, nimeni nu mai spera că vin americanii. În schimb, aș putea contrasemna caracterizarea pe care Boia o face generației părinților noștri:

‘ … o generație de intelectuali care ar fi urmat să între în carieră – într-o carieră normală – exact atunci când s-a instaurat comunismul. Priviți cu neîncredere (veneau din “vechea” Românie), prea puțini dintre ei au reușit să se afirme în domeniul în care se pregătiseră. E marea generație sacrificată, cei care aveau puțin peste 20 de ani când a venit comunismul peste ei, și deja 70 de ani când au scăpat de comunism, dar între timp se scursese și viața lor.(pag. 93)

Diferă amintirile noastre despre liceul Sfatul Sava, pe care amândoi l-am frecventat la o distanță de un deceniu. Nu am avut profesori comuni, dintre cei menționați de Lucian Boia, câțiva încă predau în perioada mea liceală (Bărbătescu, ‘Zărzărică’), dar nu i-am avut dascăli, despre alții auzisem doar din povestiri. Eu am rămas cu amintirea unui centru de excelență pedagogică, în care majoritatea profesorilor cinsteau o tradiție respectabilă și se străduiau să fie la nivelul ei, în pofida dictatelor ideologice. Este posibil ca anii ’50 să fi fost mai stricți și mai dogmatici în învățământul românesc, și eu să fi beneficiat de relativă liberalizare a deceniului următor. Poate însă că și prevalează antipatia lui Boia față de școală în general, deși se prezintă că un elev de excepție, premiant și cap de liste la examenele de admitere. Discursul mamei sale este identic cu cel primit de mine de la părinți:

Ascultă, noi nu mai avem pe nimeni, nu e nimeni care să ne vină în sprijin. În condițiile astea, ca să reușești, trebuie să fii cel mai bun!’ (pag. 99)

Aici ar trebui să înceapă partea cea mai interesantă a cărții, dar sincer să fiu, ea m-a dezamăgit parțial.

‘Oricum, am prins la facultate perioada cea mai bună, faza de oarecare relaxare, după stalinismul anilor ’50 și înainte de ceaușismul anilor ce aveau să vină.’ (pag. 132)

Urmându-și vocația în pofida sfaturilor primite din partea familiei, Lucian Boia dă admitere și intră (din nou primul) la Facultatea de Istorie. Era într-adevăr o perioada de relativ și vremelnic dezgheț, dar era vorba și despre una dintre cele mai ideologizate și mai controlate facultăți din România. Regimul comunist a considerat istoria ca pe un instrument ideologic de maximă importantă și a subordonat ramurile sale de cercetare și didactice scopurilor sale propagandistice. Prea puțin din aceste frământări își fac loc din rândurile cărții, deși este vorba acum despre amintirile unui tânăr intelectual în plină formare. Sunt interesante portretele unora dintre profesorii de la facultate, precum și relatările lecturilor din ‘fondurile speciale’ ale bibliotecilor. Nimic însă despre colegi, despre dezbaterile tinerilor intelectuali dintr-o perioada pe care o putem ghici ca efervescentă, despre lecturile lor și spectacolele pe care le frecventau. Anecdotica menționare a lecturii presei franceze, vândută pentru o vreme la chioschiuri de ziare selecte din centrul capitalei, coincide din nou cu amintirile mele despre perioada anilor ’60. Incidentul produs de publicarea unui articol care includea o combinație de cuvinte nepotrivite doctrinei oficiale intr-o revistă studențească aduce cu un episod din filmul ‘Amintiri din Epoca de Aur’. Primirea în partid este descrisă pe un ton de auto-justificare. În general, lipsește parcă liantul în această secțiune finală a cărții, episoadele se succed fără prea multă legătură între ele și lipsește un fir logic comun, tocmai acolo unde mă așteptăm că el să apară și să devină mai consistent. Informațiile despre viața personală sunt trecute complet sub tăcere, lucru iarăși neobișnuit pentru o carte de amintiri care acoperă perioadele adolescenței și a tinereții.

‘Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac’ este un prim volum din ceea ce probabil va deveni o serie de memorii. Vor urma probabil cel puțin încă un volum care să acopere restul perioadei comuniste, și altul sau altele despre cele care s-au întâmplat ‘după’. Cele 162 de pagini de text la care se adaugă o colecție de fotografii de familie constituie o lectură lejeră, dar asta nu este ceva deosebit la Lucian Boia, care ne-a obișnuit cu un stil accesibil chiar și atunci când scrie despre subiecte istorice ‘grele’. Pentru mine a fost o lectură interesantă, și sau mai ales datorită paralelismelor biografice și geografice, fiind vorba despre memoriile unui copil, adolescent și tânăr născut și educat în același oraș ca mine, provenit din familii cu multe repere comune, la o jumătate de generație distanță în timp. Nu pot însă să nu împărtășesc senzația lipsei unei coeziuni între episoadele disperate de aminitiri. Ordinea cronologică nu mai este suficientă. Nici despre formarea personalității viitorului istoric nu am aflat tot ceea ce aș fi dorit. Ar fi fost poate mai bine că autorul și editorii să fi așteptat să se aștearnă pe hârtie și următoarea grupare de aminitiri, din restul perioadei de până la 1989. Am fi avut și probabil că cititorii viitori vor avea în față un volum mai consistent. În definitiv aventurile intelectuale și dilemele istoricului care a lucrat și a scris in perioada dictaturii au început exact unde se termină volumul actual.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cartepedia.ro.

Articole similare

Zeul care a dat greş (I)

Codrut

Am supraviețuit nopții: What We Do in the Shadows (2014)

Dan Romascanu

Recits de Kolima, de Varlam Chalamov (II)

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult