Editorial

Fragment în avanpremieră: ”Visul numărul 9”, de David Mitchell

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumulVisul numărul 9”, de David Mitchellîn curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, o carte recomandată de Filme-carti.ro. Traducere și note de Mihnea Gafița. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Visul numărul 9 are, ca toate romanele lui David Mitchell, o multitu­dine de fire narative. Ceea ce dă coerență întregului este odiseea urbană a unui tânăr naiv, dar foarte inteligent și cu imaginație debor­dantă, Eiji Miyake, devenit major la 20 de ani, după legea japoneză. Romanul preia titlul cântecului #9 Dream de John Lennon, compozitorul preferat al personajului central.

De pe insula Yakushima, Eiji pleacă la Tōkyō pentru a-și căuta tatăl necunoscut. Fanteziile lui structurează narațiunea caleidoscopică. Firul principal se intersectează cu mai multe fire conexe —mama, internată din cauza alcoolismului într-o clinică izo­lată, încearcă să-și recâștige fiul, pe care l-a părăsit; sora lui geamană, care s-a înecat în ocean, îi bântuie visele —, se întâl­nește cu fire întâmplătoare —prietenia lui Eiji cu proprietarul unui magazi­n de închiriat filme; relația lui cu o pianistă cu ceafă perfectă —, se ciocnește de altele pline de violență atât în viața reală, cât și în irealitate —tânărul nimerește într-un război nimi­citor din lumea interlopă, dominată de Yakuza; își asumă roluri de super-erou în jocuri electronice —, sau se mută pe fire paralele —Eiji citește fabulele scrise de o bătrână autoare surdă pentru nepotul ei sau jurnalul prezumtivului său bunic, fost luptător kamikaze în marina militară.

Fragment în avanpremieră:

Era mai bine să-mi fi lăsat în pace punctele negre – acum am tenul unuia pe care l-au atacat nişte crabi înaripaţi. Cineva de-afară bate la uşă, apoi răsuceşte mânerul. Îmi netezesc spre ceafă părul geluit şi mă chinui să descui. E Lao Zi.

            — Da’ mult a mai durat, Şefu’.

            Îmi cer scuze şi decid că se-apropie ora la care voi lua cu asalt PanOpticonul.

Exact după o ultimă ţigară Carlton. Mă uit cum nişte lucrători înalţă un ecran TV gigant, lipit de la tura clădirii vecine cu PanOpticon. Tura s-a terminat pentru Ceafă-Perfectă – ceasul arată ora trei fără şase minute –, care s-a schimbat de uniformă. Acum, este îmbrăcată cu nişte blugi albi şi-un pulover vineţiu. Arată mortal de bestial. Împărăteasa-Văduvă îi ţine o peroraţie lângă automatul de ţigări, când Măgăriţa sună clopoţelul de haideţi-careva-să-m-ajutaţi – la care Împărăteasa-Văduvă o lasă baltă pe Ceafă-Perfectă în mijlocul propoziţiei şi se duce să restabilească ordinea în legătură cu afluxul brusc de clienţi. Ceafă-Perfectă se uită nerăbdătoare la ceas. Îşi simte vibrând telefonul mobil şi se-ntoarce spre mine să vorbească, punându-şi palma căuş peste gură, ca să n-audă nimeni ce zice. Se luminează toată la faţă, şi pe mine mă-nţeapă ghimpele geloziei. Nici nu-mi dau seama când şi cum ajung să-mi aleg o altă marcă de ţigări din automatul de lângă ea. Sigur că-i urât să tragi cu urechea, dar cine mă poate blama, dacă se-ntâmplă s-aud, absolut nevinovat? „Da, da, bine. Dă-mi să vorbesc puţin cu Nao, te rog.“ O fi băiat – Naoki, sau fată – Naoko? „Întârzii puţin, aşa că voi începeţi fără mine.“ Ce să-nceapă? „Fantastică ploaie, nu-i aşa?“ Cu mâna liberă, face mişcări de pianistă. „Da, ţin minte cum ajung acolo.“ Unde ajunge? „Camera 162. Ştiu că nu ne-au mai rămas decât două săptămâni.“ Până la ce? Atunci se uită la mine şi vede că mă uit la ea. Mi-aduc aminte că-mi alegeam ţigări, pasămite, şi că studiam oferta maşinăriei. O reclamă arată o femeie cu aer de avocată, fumând Salem. „Iar îţi laşi imaginaţia să zburde. Ne vedem în douăzeci de minute. Hai, pa.“ Îşi bagă telefonul în buzunarul de la pantaloni şi-şi drege glasul. Zice:

            — Ai prins chiar tot ce-am vorbit sau vrei să mai zic o dată părţile care ţi-au scăpat?

            Spre marea mea groază, îmi dau seama că vorbeşte cu mine. Mă-nroşesc atât de tare, încât am senzaţia că deja miros a ars. Îmi ridic privirile spre ea, din poziţia pe ciuci, cum stau, ca să-mi iau pachetul de Salem de la distribuitor. Fata nu e supărată, propriu-zis, în schimb are nişte priviri dure ca burghiele. Caut cuvintele potrivite, cu care să-i dezamorsez dispreţul, păstrându-mi şi mie demnitatea intactă. Tot ce-mi iese pe gură este:

            — Ă-hă…

            Nici urmă de milă în ochii ei.

  • Ă-hă, repetă.

Înghit un fel de pietroi şi pipăi frunzele plantei de cauciuc.

            — Mă-ntrebam, zic şi eu, ca să zic ceva, dacă plantele-astea erau… ăăă… artificiale. Dacă sunt, vreau să zic.

            Raza morţii e privirea ei.

            — Unele-s reale. Unele-s artificiale. Unii mănâncă rahat.

            Împărăteasa-Văduvă se-ntoarce să-şi termine propoziţia, de unde a lăsat-o. Mă duc înapoi la cafeaua mea, fofilându-mă ca un gândac. Aş vrea să ies în fugă şi să nimeresc sub un camion de mare tonaj, dar la fel de mult vreau să fumez o ţigară Salem, înainte să mă duc şi să-i cer avocatei numele şi adresa tatălui meu, clientul ei. Lao Zi se-ntoarce şi el, şi-şi potriveşte dosul pe scaun.

            — Mănânci bine, te caci bine, trăieşti bine, visezi modest. Ia zi, Şefu’, nu cumva ţi-a mai rămas vreo ţigărică pe-acolo?

            Aprind, c-un singur chibrit, două. Ceafă-Perfectă a evadat, până la urmă, din braseria Jupiter şi ţopăie ca o gazelă peste băltoacele de pe şoseaua Ōmekaidō. Ar fi trebuit să fiu cinstit cu ea. O singură minciună, şi ţi-ai falimentat credibilitatea. Mai bine s-o uit. Nu jucăm nici pe departe în aceeaşi ligă. Ea e muziciană la nu-ştiu-ce universitate din Tōkyō şi are un prieten dirijor, pe nume Naoki. Eu sunt şomer şi-am absolvit liceul numai pentru că profesorii mi-au acordat un vot de simpatie, date fiind condiţiile în care am crescut. Ea provine dintr-o familie bună şi doarme într-o cameră unde are picturi în ulei adevărate şi enciclopedii pe CD-ROM. Tatăl ei, regizor de film, îi permite lui Naoki să rămână peste noapte, fiindcă are bani, talent şi o dantură imaculată. Eu mă trag din ceva ce nu se poate numi familie, dorm cu chitara într-o chichineaţă de dimensiunile unui cufăr din gara Kita-Senju şi am dinţii nu chiar încălecaţi, dar nici drepţi.

            — Ce creatură tânără şi frumoasă, oftează Lao Zi. De ce nu mai sunt şi eu de vârsta dumitale, Şefu’…?

            Mă surprinde până şi pe mine faptul că nu fug mâncând pământul şi nu mă duc, fără să mă uit înapoi, direct la gara din Shinjuku, deşi mai-mai să mă calce o ambulanţă, când vreau să traversez strada Kita. Cele câteva semafoare de pe Yakushima sunt acolo doar pentru efect – aici e treabă de viaţă şi moarte cu ele. Când am coborât ieri din vagon, am observat că aerul de Tōkyō miroase ca buzunarele pe dinăuntru. Azi, nu mi s-a mai părut. Probabil că şi eu miros acum ca buzunarele pe dinăuntru. Urc treptele către turnul PanOpticon. Parcă s-ar sprijini cerul pe el. În ultimii şapte ani, mi-am imaginat acest moment de atâtea ori, că nu-mi vine să cred că-l trăiesc pe bune. Dar îl trăiesc, pe bune. Uşa rotativă abia se roteşte. Aerul refrigerat îmi face părul de pe mâini să se ridice – iarna, când se face atât de rece, se bagă în funcţiune sistemele de încălzire. Marmura de pe jos e ca oasele date cu înălbitor. În hol, sunt urne de bronz în care tronează palmieri. Un bărbat c-un singur picior îşi mută cârjele peste podeaua lustruită. Cauciucul scârţâie, metalul troncăne. Flori ca nişte tromboane pândesc, suficient de mari să-nghită bebeluşi întregi. Gheata mea stângă de baseball scoate un hiiiik!tâmpit. Nouă inşi veniţi la interviuri aşteaptă la rând în fotolii de piele identice. Sunt de vârsta mea, toţi, şi-ar putea foarte bine să fie clone. Droni-cloni. „Ce hiiiik! tâmpit“, gândesc toţi în acelaşi timp. Ajung la lifturi şi caut, în sus şi-n jos, firma Osugi şi Bosugi, Consilieri juridici. Mă concentrez pe premiul cel mare. Aş putea suna la uşa tatălui meu înainte de ora cinei, chiar azi.

            — Un’ te duci aşa, băiete?

            Mă-ntorc brusc. Paznicul de la recepţie are o privire feroce. Dronii-cloni îşi întorc cei op’şpe ochi spre mine.

            — Nu te-a învăţat nimeni să citeşti? – şi bate cu-ndoiturile degetelor într-o pancartă: VIZITATORII SUNT OBLIGAŢI SĂ SE PREZINTE LA RECEPŢIE.

            Mă dau înapoi şi fac o plecăciune apologetică.

            — Ia zi.

            — Vreau s-ajung la Osugi şi Bosugi. Firma de-avocatură.

            Are brodat pe chipiu: PANOPTICON – PAZĂ.

            — Nu, zău? Şi programare ai la cine, mai exact?

            — Programare?

            — Programare. Cum ar veni, „programare“.

            Op’şpe nări de droni-cloni adulmecă o inevitabilă umilinţă.

            — Speram s-o văd… ăăă… pe doamna Akiko Katō.

            — Şi doamna Katō e conştientă de ce onoare i se pregăteşte?

            — Propriu-zis, nu, pentru căăă…

            — Pentru căă… n-ai programare.

            — Uitaţi ce e…

            — Ba nu, uite tu ce e. Aici nu-i magazin universal. E-o proprietate privată, unde se desfăşoară în mod regulat afaceri sensibile prin natura lor. Nu poţi să vii, aşa, să intri ca vântul. Nu intră nimeni în lifturile-alea, în afară de angajaţii firmelor care au sediu aici, sau de cine are programare sau, dacă nu, atunci are un motiv solid, ca să vin-aici. E clar?

            Op’şpe urechi de droni-cloni se reglează pentru accentul meu de fundul-ţării.

            — Pot să fac programare, atunci, chiar aici, la dumneavoastră?

            Mare greşeală. Paznicul ambreiază motorul, şi unul dintre dronii-cloni toarnă gaz pe foc, rânjind.

            — Nu m-ai auzit. Eu sunt aici de la pază. Nu-s de la recepţie. Treaba mea-i să ţin afară pe toţi pierde-vară, vânzătorii ambulanţi şi alte soiuri de aflători în treabă. Nu să le ţin uşa să intre.

            Se cer limitate pagubele.

            — N-am vrut să vă insult, eu doar… – numai că e prea târziu pentru limitarea pagubelor.

            — Atenţie la mine, băiete, zice paznicul, dându-şi ochelarii jos, ca să le şteargă lentilele. Ai un accent care-mi spune că nu eşti de pe-aici, aşa că taci şi-ascultă, şi-o să-ţi explic ce şi cum facem noi aici, la Tōkyō. Fă bine şi ia-o din loc, până nu mă enervez de-adevăratelea. Îţi iei programare la doamna asta… Katō. Te-ntorci în ziua corectă, cu cinci minute înainte de ora programării. Te prezinţi la mine şi-mi spui cum te cheamă. Eu îţi confirm programarea la recepţia de la Osugi şi Bosugi. Atunci – şi numai atunci – îţi dau voie să pui piciorul într-unul dintre ascensoarele-alea. M-am făcut înţeles?

            Trag adânc aer în piept. Paznicul îşi desface ziarul, plesnindu-i foile.

            Tōkyō răsuflă greu de năduşeala şi mizeria lăsate în urmă de ploaie. Bălţile se evaporă văzând cu ochii, în arşiţa de-acum insuportabilă. Un chitarist de ocazie cântă aşa de fals, încât lumea care trece prin faţa lui are o responsabilitate morală: să-i confişte mărunţişul din şapcă şi să-i facă arşice chitara – în cap. O iau înapoi spre gara de submarine din Shinjuku. Mulţimea nu-şi găseşte cadenţa în mers, bătută şi ea-n cap de soare. Soneria tatălui meu s-a pierdut undeva, la nişte coordonate necunoscute, pe harta mea cu străzile din Tōkyō. Mă-nnebuneşte o gămălie de ceară din străfundul urechii, la care nu pot ajunge. Urăsc oraşul ăsta. Trec pe dinaintea unei săli de kendō. Pocniturile săbiilor de bambus, care fac să pocnească oasele, scapă prin grilajul de la fereastră. Pe trotuar, o pereche de-ncălţări – ca şi cum cel care le purta s-a transformat brusc în vapori şi l-a luat vântul. Simt o frustrare în fierbere şi am un sentiment de vinovăţie obosită. Am încălcat nu-ştiu-ce contract nevăzut. Încheiat cu cine? Autobuzele şi camioanele blochează arterele, pietonii se strecoară printre dopuri. Când treceam prin faza cu dinozaurii, am citit o teorie cum că marea lor dispariţie s-ar fi datorat faptului că s-au sufocat printre munţii formaţi de propriul lor bălegar. Dacă-ncerci s-ajungi de la A la Z în Tōkyō, nu mai pare chiar aşa o teorie caraghioasă. Urăsc reclamele tapetate pe toţi pereţii, chichineţele de camere, tunelurile, apa de la robinet, submarinele, aerul, semnele cu SENS UNIC, de la fiecare colţ de stradă, şi pancartele cu ACCESUL PERMIS NUMAI MEMBRILOR, de deasupra fiecărei uşi. Jur: aş vrea să mă transform în ogivă nucleară şi să rad acest oraş ca un munte de rahat de pe faţa pământului.

Despre autor:

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Își face studiile de literatură engleză și americană la University of Kent, urmând apoi un maste­rat de literatură comparată. Se mută în Sicilia și apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ține cursuri de limba engleză timp de opt ani. De­butează cu romanul Ghostwritten (1999), câș­tigător al John Llewellyn Rhys Prize și finalist la Guardian First Book Award, căruia îi ur­mea­ză, în 2001, Visul numărul 9 (Number 9 Dream; Humanitas Fiction, 2018), finalist la Booker Prize și la James Tait Black Memo­­rial Prize, și Atlasul nori­lor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câștigător al British Book Lite­rary Fic­tion Award și nominalizat la Booker Prize, Nebula Award și Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks și Halle Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare suc­ces de cri­tică și de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green; Humanitas Fiction, 2015), ur­mat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize și distins cu Commonwealth Writer’s Prize, The Bone Clocks (2014) și Slade House (2015). În 2016, Mitchell termină nuvela From Me Flows What You Call Time, care face parte din pro­iectul Future Li­brary —o capsulă lite­rară a timpului repre­zentată de 100 de au­tori emblematici și urmând a fi lan­sată în 2114.

În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanți tineri scrii­tori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente 100 de personalități din lume. Printre numeroa­sele premii acordate lui David Mitchell se numără Geoffrey Faber Memorial Prize și South Bank Show Literature Prize.

Articole similare

10 sfaturi pentru creștinii adevărați, din ”Nici toate ale popii”, de Wilhelm Tauwinkl

Jovi Ene

Pariem pe filmele poker

Jovi Ene

Humanitas – 25 de ani, 20 de milioane de carti – Bookfest 2015

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult