Editorial

Femei de Oscar, de Melanie Benjamin (fragment)

Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumulFemei de Oscar”, de Melanie Benjamin, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea  Irinei Bojin.

Astăzi, 24 iunie, de la ora 19.30, va avea loc lansarea online a acestei cărți, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Participă: Irina Margareta Nistor, Simona Preda. Moderator: Denisa Comănescu. Puteți urmări întâlnirea pe pagina de Facebook Humanitas Fiction sau pe canalul Youtube Humanitas.

Despre carte:

Autoarea bestsellerurilor internaționale Lebedele de pe Fifth Avenue și Soția aviatorului ne oferă un nou roman cuceritor care imaginează prietenia și parteneriatul creativ dintre două simboluri ale Hollywoodului. Legendele unei epoci – Mary Pickford, Frances Marion, Charlie Chaplin, Rudolph Valentino, Lillian Gish, Louis B. Mayer – prind viață altfel decât sub reclamele luminoase, devin mai umane, dar și mai seducătoare.

Într-un univers dominat de bărbați, așa cum era Hollywoodul la începutul secolului XX, două femei visează nu doar la o carieră în cinema, ci și să schimbe gustul publicului, venind cu idei noi, îndrăznețe. Una joacă în filme de mare succes, cealaltă scrie scenarii și regizează. Lumea filmului le recunoaște talentul, le premiază cu Oscaruri și le consacră definitiv. Lumea reală se dovedește însă a fi mai puțin generoasă și le rezervă altfel de surprize.

Fragment:

Lui Mary îi mai plăcea și să se vadă săptămânal cu Papa Zukor.

Așa îi spunea, Papa Zukor, celui care se afla la cârma companiei Famous Players. Omul cu care împărtășea părerile, care îi văzuse viitorul întocmai cum și-l văzuse ea – să-şi joace propriile roluri, în filme construite în jurul ei și doar al ei, să-și vadă numele scris deasupra titlului – lucruri cu care Griffith nu era de acord. „Papa dragă“ i se adresa ea, iar el îi răspundea gângurind: „Scumpetea mea dulce“. Mary se distra la nesfârșit văzând mutrele pe care le făceau cei care asistau la acest schimb de sentimentalisme. Căci nimeni altcineva nu l-ar fi considerat pe Adolph Zukor un părinte iubitor.

Față de ceilalți, dar niciodată față de ea, se purta cu răceală. Era un om rece, calculat, un imigrant care încă mai vorbea cu un pronunțat accent austriac. Un om care ajunsese în industria filmului la fel ca atâția alții. Dar, spre deosebire de ei, înțelesese ce uriaș potențial de afaceri are. Mary avea încredere în Zukor să-i distribuie filmele, în timp ce el avea încredere în ea, mai mult decât în alții, că le făcea. Firește, ea trebuia să accepte scenariile alese de el pentru ea, cu toate că i se îngăduise și să cumpere unele alese de ea însăși. Trebuia să lucreze cu regizorii companiei, conform contractului. În schimb, putea să-și aleagă partenerii dintre actorii angajați cu contract de Famous Players, și rar se oprea de două ori la același. Căci steaua era ea, Mary, ea și numai ea.

Întocmai cum se jurase când era copil.

— Scumpetea mea dulce, murmura Papa când o vedea. Fetițica mea! Actrița mea preferată!

Cu toate că zâmbea făcând gropițe în obraji când depunea un sărut pe obrazul zbârcit, Mary nu-și făcea mari iluzii; Zukor era pornit să facă bani pentru compania Famous Players și pentru el însuși, nu pentru ea. Așa că de ce să nu stea în biroul lui, doar ei doi, cu ușa închisă, ca să nu tragă secretara cu urechea, de vreme ce erau prieteni, și nimic mai mult, și își povesteau ce li se mai întâmplase de când nu se văzuseră? Și, în timp ce își răsucea buclele pe deget, cum știa că-i place lui, după ce avea grijă să întrebe ce fac ai lui, de ce să nu-i aducă aminte că o mașină cu șofer ar fi o investiție profitabilă în cariera ei, pentru că astfel ar face economie de timp, ajungând mai repede dimineața la locul de filmare? Sau ce-ar zice de un post plătit pentru mama ei, care muncea cot la cot cu ceilalți, reparându-i costumele și îngrijindu-se să-i dea prânzul la timp? Chiar așa, dacă mama s-ar afla la locul de filmare, Mary ar fi mai destinsă și ar juca mai bine, ceea ce, dacă e să ne gândim, era spre binele tuturor, nu? Și poate un rol pentru Lottie și Jack în filmul altcuiva?

De ce să nu-i sugereze să nu mai închirieze filmele ei laolaltă cu altele? Bieții proprietari de săli de cinema erau forțați să cumpere tot soiul de filme proaste doar ca să le capete și pe ale ei. Era oare cinstit față de ei?

Ca să nu mai vorbim cât de cinstit era față de Mary însăși.

— Dragă Papa, i-a murmurat după o lungă noapte de nesomn, când își dăduse seama că filmele ei erau folosite pentru a finanța altele, mai proaste. Cât îți plătesc cinematografele pentru filmele mele?

— Trei mii de dolari, a răspuns el după ce s-a prefăcut că se uită într-un registru aflat pe birou.

— E corect, firește. Am fost și eu la sălile de cinema și am văzut cozile întinzându-se până după colțul străzii. Proprietarii recuperează banii, și încă mult pe deasupra.

— Da, a încuviințat Zukor, un bărbat scund și slab, cu fața scofâlcită, privind-o circumspect cu ochii lui strălucitori ca două pioneze.

— Dar, de fapt, ei sunt obligați să închirieze și filmele altora împreună cu ale mele, nu? Nu le pot lua doar pe ale mele; îi pui să ia mai multe odată, nu?

Zukor a făcut semn că așa este.

— Și cât trebuie să-ți plătească pentru celelalte filme? Cele pe care le iau doar fiindcă le vor pe ale mele?

— Două mii opt sute, a răspuns Zukor fără să se mai ostenească să pretindă că nu știe cifrele pe dinafară.

— Aha! a dat Mary din cap gânditoare, ducându-și arătătorul la bărbie. Să-ți spun ceva, dragă Papa: acum vreo două zile am fost la Strand. Mai ții minte, ți-am povestit cum, când rula Zdrențăroasa, coada, pe mai multe rânduri, se întindea după colțul străzii? La fiecare spectacol? Ei, acum două zile se dădea ultimul film al fetei ăleia drăguțe, Marguerite Clark. Și… vai de mine! Sala era goală. Absolut goală. Proprietarul sălii, bietul de el… Ce tragedie pentru el, ca să nu mai vorbim de cariera drăguței de Marguerite! Îți spun cu mâna pe inimă, Papa, și dacă trăgeai cu tunul nu aveai pe cine să nimerești.

— Chiar așa?

— Și atunci mi-a venit o idee, Papa dragă. Îmi închipui că proprietarul nu va recupera în veci acei… cât ai zis? Două mii opt sute de dolari. În nici un caz proiectând filmul drăguței de Marguerite. Eu l-am văzut, că tot veni vorba. Mi-am zis că măcar un spectator să aibă! Asta înseamnă că, în realitate, cinematografele pierd bani dacă dau astfel de filme, cu alte cuvinte, și tu pierzi. Pe de altă parte, cu filmele mele nu pierzi un cent, desigur. Nu e prea corect, așa-i? Ca banii câștigați de pe urma filmelor mele să fie folosiți ca să acopere pierderile altora? În timp ce – nu crezi? – ar fi mai corect dacă acele câștiguri obținute de pe urma filmelor mele, filme la care lucrez pe brânci ca să le fac și să le promovez, ar fi împărțite mai echitabil între noi? În loc să finanțeze filmele altora?

Zukor s-a albit la față, și lui Mary i s-a făcut milă de el.

— După cum știi, contractul îmi expiră în câteva săptămâni și…

— Ce anume vrei, Mary? Cu tine nu e nevoie să țin regim; slăbesc câteva kile de fiecare dată când renegociez un contract de-al tău. Ești deja cea mai bine plătită actriță.

— Da. Și cea care aduce cei mai mulți bani.

— Ce mai vrei?

— Vreau să nu mai închiriezi filmele mele laolaltă cu altele, dragă Papa. Vreau să le vinzi separat, nu împreună cu altele, sortite uitării. Și vreau mai mult din câștiguri.

— Am să supun cererea comitetului director, i-a promis posac, și Mary s-a abținut cu greu să nu râdă. Băgase de seamă că bărbații vorbesc despre „comitetul director“ ori de câte ori vor să iasă basma curată dintr-o situație îndoielnică.

— Pun rămășag că ai să găsești o cale, dragă Papa. Mereu ai găsit! a spus Mary și a dat ocol biroului lui Zukor ca să-i dea o sărutare pe creștetul chel.

— Scumpete dulce, i-a zâmbit el bătând-o ușor pe mână, ești ca și fiica mea, doar știi. Ți-ar plăcea să vii la casa de la țară la sfârșit de săptămână? Copiii abia așteaptă să te revadă.

— Mi-ar face mare plăcere! Mary i-a trimis o bezea și a ieșit, închizând ușa. Ce scump era, dragul de el!

Altă dată, altă vizită ca între prieteni.

— Papa drag…

— Acu’ ce mai e, scumpete dulce?

— M-am tot gândit.

Papa Zukor a gemut, a scos o sticlă de sifon, a aruncat o pastilă pentru stomac într-un pahar și a turnat apă deasupra, apoi a așteptat să se dizolve și a dat totul pe gât.

— La ce?

— La filmele mele. Parcă nu mai au aceeași calitate, nu crezi?

— Aduci foarte mulți bani. Cei mai mulți, după cum sunt convins că știi.

— Da, sigur. Dar ultimul – Madame Butterfly – hm, cum să-ți spun, n-a fost chiar ce aștepta publicul de la mine. Și n-a adus decât jumătate din cât a adus cel de dinainte. L-am făcut cu drag, pentru tine. Știam că-ți place mult povestea. Dar nu prea era pentru mine, îmi dădeam seama, și cu toate astea…

— Contractul e pe terminate, nu?

— Să știi că da!

— Și ce vrei?

— M-am gândit bine. N-ar fi mai potrivit dacă aș avea control total asupra filmelor mele, din punct de vedere artistic? La urma urmelor, îmi poartă numele, iar fața mea e pe reviste, și afișe, și reclame; eu sunt cea care are de plătit oalele sparte, nu tu. Tu ești un studio mare, cu mulți actori și actrițe, și, la drept vorbind, Papa drag, oamenii habar n-au că un film de-al meu e făcut de Famous Players. Știu doar că e „cu Mary Pickford“. M-ar durea sufletul să te părăsesc, Papa, dar m-au sunat de la Vitagraph și Universal, și ei par să-mi înțeleagă dilema. În calitate de artistă, firește.

— Am să discut cu comitetul director.

— Mulțumesc, Papa drag!

Drept urmare, a fost primul actor – deși se zvonea că și Charlie Chaplin ar fi fost în aceeași situație – care și-a condus propria companie de producție, Compania cinematografică Pickford. Conform contractului, avea zece mii de dolari pe săptămână garantați, jumătate din încasări la filmele ei – care nu mai erau închiriate la grămadă, ci distribuite de un departament nou, anume creat și numit Artcraft – și mult mai multe de spus în ceea ce privește producția. Papa Zukor, devenit președintele companiei, îi era acum partener, nu șef. Trezorier era mama ei, firește, și alți câțiva șefi de la Famous Players formau comitetul director. Dacă nu-i erau pe plac scenariile, Mary putea apela la comitet. De asemenea, avea un cuvânt de spus cu privire la editarea filmelor ei. Și mai deținea controlul absolut asupra regizorului, distribuției și publicității.

— Papa drag, uite ce departe am ajuns împreună! torcea ea ca o pisică mulțumită; deocamdată.

Dar de data asta Papa Zukor nu s-a mai topit de dragul ei, cum făcea întotdeauna după ce negociau un contract. De data asta Zukor a privit-o pe sub sprâncene și a mușcat furios vârful trabucului.

Mary a simțit un fior rece pe șira spinării. Și, la câteva zile după ce noul contract fusese semnat, Famous Players a fuzionat cu compania lui Jesse Lasky și a preluat controlul asupra Paramount, compania pe care amândoi o foloseau pentru distribuirea filmelor.

— Doar în felul ăsta ne puteam permite un contract ca al tău, scumpete dulce, i-a explicat Papa Zukor în biroul lui, unde o invitase la un dejun tête-à-tête; adusese ștrudel cu mere, o specialitate a nevestei lui, știind cât de mult îi plăcea lui Mary. Cea mai bine plătită actriță din istorie nu poate lucra decât la cel mai mare studio cinematografic. Ceea ce suntem noi acum.

Samuel Goldfish – care își schimbase de curând numele în Goldwyn –, Jesse Lasky și Cecil B. DeMille erau noii directori care i se alăturau lui Papa Zukor, dar Mary nu avea încredere în ei. Cu toții făcuseră tot ce le stătuse în putință ca actorii să rămână anonimi cât mai mult timp posibil, ca să nu fie obligați să-i plătească pe măsura popularității lor. Dacă publicul nu le știa numele, puteau fi înlocuiți cu ușurință, și salariile rămâneau mici.

Lucrurile n-au mers așa multă vreme. Mary însăși a adus schimbarea după ce admiratorii au început să scrie la Biograph, cerând să afle cine e „Fetița cu bucle de aur“. Iar acum, faptul că era cea mai mare vedetă a filmului nu avea cum să fie pe placul directorilor.

— Mickey avea dreptate, i-a spus Mary lui Frances într-o seară, chiar după Crăciunul din 1916.

Luau ceaiul la Hotelul Algonquin, unde locuia Frances. Biata Fran! Venise la New York la câteva luni după Mary, gândindu-se că prima lor colaborare adevărată, filmul Copil de pripas, avea să fie lansat în scurtă vreme la Strand și că se vor bucura împreună de succes.

Dar, când a coborât Fran din tren, Mary a fost nevoită să-i dea vestea că filmul se făcuse scrum, literalmente. Un incendiu făcuse prăpăd la studioul original Famous Players, și negativul Copilului de pripas fusese distrus înainte să fi fost făcută o copie. Lui Mary i-a părut așa de rău! Trebuia să fie primul film în care numele lui Fran apărea pe generic în calitate de scenarist.

Frances primise vestea cu calm filozofic – unul dintre motivele pentru care Mary o admira sincer – și refuzase oferta lui Mary de a-i găsi un rol în următorul ei film, ca să aibă din ce trăi cât timp turnau din nou Copilul de pripas.

— Nu, Mary. Acum sunt scriitoare. Nu pot profita la nesfârșit de bunătatea ta, s-a încăpățânat să refuze clătinând din cap cu o mișcare elegantă. (Frances putea face încăpățânarea să pară o virtute fermecătoare.) Dacă e să fac carieră în cinema, atunci am să fiu scenarist, și nimic altceva.

Plină de admirație, Mary se grăbise să scrie o scrisoare de recomandare, în care explica ce se întâmplase cu Copilul de pripas. Fran fusese atât de stânjenită când îi ceruse această favoare, iar Mary nu înțelegea de ce. Nu știa Fran că ar fi făcut orice ca s-o ajute? Nu mai știa pe nimeni care să aibă atâta fler ca Fran, aproape la fel de mult ca ea. Lucrând împreună la Copilul de pripas, se bucuraseră de o experiență extraordinară. Avusese zi de zi alături pe cineva la fel de pasionat ca ea, Mary! Cineva care muncea până noaptea târziu și apoi era prima la locul de filmare, în dimineața următoare, ca și cum nu putea sta deoparte, ca și cum și ei luminile reflectoarelor, zarva, vânzoleala neîncetată a oamenilor care se duceau ori se întorceau bucuroși de la locul unde aveau treabă îi păreau mai îmbietoare ca orice cămin. Iar Fran înțelegea latura artistică a lui Mary mai bine ca oricine; scria scene drăguțe care i se potriveau mănușă, pentru că, după ce o studiase cu atenție, Fran includea gesturi pe care le făcea în viața de zi cu zi, dar care se și potriveau de minune cu personajul pe care îl interpreta.

Era ușor să lucrezi cu Fran, pur și simplu. Nu erai nevoită să explici în mod politicos unui bărbat de ce o femeie nu se poartă așa în viața reală. Nu erai nevoită – din nou, politicos – să înghiți remarci disprețuitoare de genul „Stai în banca ta, fetițo, și lasă-mă pe mine să-mi fac treaba“. Avea mai multă experiență decât oricare dintre ei, și totuși nu era luată în serios, ci doar mângâiată pe cap și sfătuită să zâmbească frumos în fața camerei.

Fran n-o mângâia pe cap.

Numai că, datorită scrisorii de recomandare a lui Mary, Fran lucra acum pentru World Film, scria scenarii pentru Clara Kimball Young și câștiga două sute de dolari pe săptămână – devenise cel mai bine plătit scenarist din industria filmului! Mary se bucura pentru ea, dar îi ducea grozav lipsa. Mai ales acum, de când cu fuziunea.

— De ce avea Mickey dreptate? Cu o mișcare elegantă, Fran s-a așezat pe fotoliul de catifea, și-a scos mănușile și a întins mâna spre paharul cu cocteil, dând la iveală o pată de cerneală pe arătător și degetul mare, ceea ce a făcut-o pe Mary s-o îndrăgească și mai tare.

— Au ajuns o afacere. Filmele. După fuziunea asta, studioul nu mai e un simplu studio, e un conglomerat. Și vor ca eu să dau greș. Mary își sorbea ceaiul, amărâtă; nu avea voie să bea cocteiluri.

„Doar o ceașcă de ceai, scumpete dulce, îi atrăgea atenția Papa Zukor cu orice prilej. Chiar dacă bei un pahar cu ceai, lumea o să-și închipuie că e altceva. Așa că nu bea decât din ceașcă.“

Mary nu putea nici să se îmbrace cu atâta gust ca prietena ei, care purta o rafinată rochie de seară, cu decolteu adânc, pătrat, și mâneci de voal. Pe când Mary – din nou, din ordinul lui Papa Zukor – trebuia să aibă brațele acoperite până la coate. Și să nu poarte decolteu.

— E ridicol, Mary! Fran i-a făcut semn chelnerului să-i mai aducă un cocteil.

Era atât de sigură pe ea! Când o văzuse prima oară, Fran era o ființă sfioasă și totuși atrăgătoare, asemenea unui mânz, își spusese Mary; avea brațe și picioare subțiri, mergea cu un fel de teamă și o apuca un tremur când se emoționa. Chiar dacă era cu patru ani mai în vârstă, chiar dacă fusese măritată de două ori, Mary se simțise mai matură decât ea.

— Nu chiar. S-ar zice că bărbaților ăstora nu le pică bine succesul meu, faptul că vreau să fiu stăpână pe cariera mea, că fac atâția bani; nu mă pot înghiți. Mi-ar lua-o în nume de rău și dacă aș fi bărbat? Dacă aș fi Wallace Reid în loc de Mary Pickford?

— Nu, asta e sigur, a încuviințat Frances încruntată și a mai sorbit din cocteil. Știi cum îmi spune domnul Brady, de la World? Pete. Parcă nu se poate obișnui cu ideea că șeful departamentului de scenografie e femeie. Așa că mi-a dat nume de băiat.

— Nu se poate, Fran!

— De-aia mă îmbrac așa, a zis arătând spre rochia pe care o purta. Mi-or zice ei Pete, dar n-am de gând să-i las să uite că sunt femeie. N-ar trebui să fim nevoite să renunțăm la feminitatea noastră; de mintea noastră au nevoie, de creierul nostru. Atunci de ce naiba contează dacă mintea asta e acoperită de o pălărie cu boruri largi sau de un melon?

De-asta avea nevoie de Fran! Fiindcă nu putea vorbi cu nimeni atât de cinstit despre ce înseamnă să fii femeie într-o lume a bărbaților. Alte actrițe s-ar fi năpustit asupra ei la cel mai mic semn de slăbiciune, pentru că nu urmăreau decât un singur lucru: s-o dea deoparte. Spre deosebire de ele, Fran avea alte ambiții, nu căuta să se ia la întrecere cu nimeni. Și încerca aceleași frustrări ca Mary.

— N-ar trebui să conteze ce purtăm, dar nu e niciodată așa, ai văzut? Bărbații simt nevoia să ne țină la respect. Ferească Domnul dacă nu ne conformăm! Îmi place mult rochia ta. Ce n-aș da să pot purta și eu una la fel!

— Nu e nevoie să te îmbraci așa, Mary, ca o călugăriță. Și poți bea și un cocteil, zău că da! Ești șefa propriei tale companii de producție. Nu ești obligată să le dai ascultare!

— Ba nu, Papa are dreptate. Trebuie să mă gândesc la spectatori. Nu pot să-i dezamăgesc. Nu pot să-i scandalizez. Căci, dacă nu mai vin să-mi vadă filmele, trebuie să mă întorc de unde am plecat; am să dorm stând pe banchetă în tren, făcându-mi griji pentru mama, și Lottie, și Jack, dacă au ce mânca. Ce-a spus mama, cu mult timp în urmă? „Nu uita că tu ai nevoie de ei mai mult decât au ei de tine.“

— Și ce dacă bărbații ăia vor să dai greș? Nu te lăsa! Nimic mai simplu. Fran vorbise cu atâta hotărâre, că aproape o convinsese. Dar apoi Mary a izbucnit în râs. Știa ea mai bine cum stăteau lucrurile.

— Bine. Nu-mi rămâne decât să găsesc un mijloc de a-i împiedica pe hultanii ăia de la studio să-și frece mâinile cu satisfacție și să zică : „Nu v-am spus eu? Nu v-am spus că fata nu se descurcă singură? Am ştiut că dă chix la sigur dacă o lăsăm de capul ei?“

— Of, Mary! a exclamat Fran aplecându-se spre ea, îmbujorată, cu ochii sclipind cum nu o mai văzuse până atunci. Unu la mână: nu-ți mai face atâtea griji. Ești cea mai deșteaptă persoană din branșă. Doi la mână: am o idee. Am tot căutat o cale… de a-ți reda cumva copilăria, măcar într-un film. Să nu râzi – a spus repede, ridicând un deget ca să-i taie pofta de a o lua peste picior –, știu că pare o prostie. Dar să știi că am găsit ceva, cel puțin așa cred. Se numește Săraca fetiţă bogată[1] și e un roman încântător despre o fetiță drăguță, foarte bogată, dar prea puțin luată în seamă de părinții ei, ocupați cu altele. Cât l-am citit, gândul mi-a fost mereu la tine, Mary; îți vedeam fața pe fiecare pagină. De data asta ai să fii chiar o copilă, nu doar o femeie copilăroasă, ci un copil adevărat, care sare coarda, și se joacă, și face toate lucrurile pe care n-ai apucat să le faci când erai mică. Ce zici? Dacă-i conving pe cei de la World să mă lase să scriu scenariul, crezi că Zukor îl va accepta?

— Vai, Fran! a zis Mary, brusc înviorată. Nici nu știu ce să spun. Să-mi dai așa ceva… cred că ar fi perfect pentru primul film pe care îl fac singură. Are să fie atât de amuzant… dar și greu. Va fi o încercare grea pentru mine ca actriță… Chiar crezi că m-aș descurca jucând rolul unui copil? Știi și tu că am douăzeci și cinci de ani. Am mai jucat roluri de tinere, de adolescente. Dar un rol de copil, niciodată. Câți ani are?

— Unsprezece. Și sunt convinsă că poți juca rolul, Mary. Te-am văzut cum ești când ne prostim. Ești numai bucurie, uiți de toate, întocmai ca o fetiță. De-asta m-am gândit la tine când am citit romanul.

— Fran, îți promit. Îți promit că am să fac tot ce pot ca să iasă bine. E minunat! Mulțumesc, draga mea! Am să-i arăt scenariul lui Papa de cum mi-l dai!

Frances s-a încruntat, a dus mâna la bentița de mătase cu care era tivit decolteul și a privit-o pe Mary așa cum o privea uneori, căutând îndrumare și siguranță.

— Crezi că are să te lase să mă angajezi?

— Sigur că da, Fran, a zâmbit Mary. Lucrezi deja de un an ca scenarist. Copilul de pripas a avut succes, după ce l-am filmat din nou. Fii pe pace. O să am grijă de tine!

Frances i-a aruncat o privire ciudată, nu chiar atât de recunoscătoare pe cât era Mary obișnuită. Dar îndată după aceea, Fran a zâmbit și i-a strâns mâna.

— Ți-l trimit mâine-dimineață.

— Pot lucra pe el de acum, dacă vrei. Eventual să discutăm despre montarea camerei? Chiar azi mă gândeam că mi-ar plăcea să încerc ceva nou, să pun luminile altfel… am făcut niște încercări cu o oglindă și un reflector și…

— Mary, scumpa mea, nu te poți opri niciodată? Nici eu, de cele mai multe ori, însă… astă-seară am o întâlnire de la care nu vreau să lipsesc. Felul în care a zâmbit Fran, cu colțurile gurii doar puțin ridicate, de parcă nu voia să divulge un secret, i-a stârnit pe dată curiozitatea lui Mary. Poate și invidia?

— Cu cine? E înalt, brunet și chipeș?

— Destul de înalt, mai mult nu-ți spun. Noapte bună îți urez, draga mea. Când Frances s-a aplecat să-i dea o sărutare pe obraz, Mary i-a simțit parfumul – un parfum greu, moscat cu o notă de orhidee. Salut-o pe Charlotte din partea mea.

— Am să-i spun. Mary chiar era puțin invidioasă privind-o pe prietena ei cum traversează holul hotelului, sigură pe ea, oprindu-se să îmbrățișeze câteva peroane care o strigaseră pe nume, după care a ieșit pe ușă și a dispărut în noapte. Mary nu se simțea în largul ei la Algonquin. Hotelul era celebru datorită celor care îl frecventau – artiști, scriitori și alții asemenea –, și ea avea impresia că aceştia o priveau de sus ori de câte ori le era prezentată: „A, da, sigur. Mary Pickford. Steaua de cinema cu bucle“.

Fran, pe de altă parte, fiind scriitoare, era acceptată. Și Mary trebuia să recunoască: Fran era mai cultă decât ea, bineînțeles. Cine nu era? Drept care, când nu era la filmare, Mary își dedica tot timpul cititului. Cu toate astea, avea impresia că nu va recupera niciodată timpul pierdut.

Singurul lucru pe care îl știa, singurul de care era sigură îl reprezentau filmele. Filmele ei.

S-a oprit o clipă ca să-și pună mănușile și să-și aranjeze pălăria. O invidia pe Fran pentru viața pe care o ducea? Pentru rafinamentul ei, pentru faptul că era acceptată de scriitori și artiști? Pentru multele și feluritele ei „întâlniri“?

În momentul de față era într-adevăr obosită. Obosită de propria viață. Owen, între altele, bea și mai mult acum, după ce ea semnase ultimul contract. Nu se aștepta să-l găsească la hotel când avea să ajungă acolo. Și, cu toate că nu-și dorea cu adevărat să-l găsească, nici nu voia să se gândească unde ar putea fi.

Simțindu-se dintr-odată foarte singură, Mary s-a ridicat, a tras de voal ca să-și acopere bine fața, s-a înfășurat într-o haină informă de lână bej și s-a retras pe furiș, ținându-se aproape de pereți, până a ajuns în stradă. S-a hotărât să facă drumul până la hotel pe jos, socotind că i-ar face bine să-și aducă aminte de vremea când nu-și putea permite nici măcar să ia tramvaiul, darămite o mașină cu șofer.

Ar fi bine să-și amintească ce are de pierdut.

[1]. The Poor Little Rich Girl (1936). (N. red.)

Despre autoare:

Născută pe 24 noiembrie 1962 la Indianapolis, Melanie Benjamin a studiat la Indiana University Indianapolis. În 1988 s-a căsătorit cu Dennis Hauser, au împreună doi copii și locuiesc la Chicago. Cu numele Melanie Hauser a publicat povestiri în In Posse Review și The Adirondack Review, una câștigând în 2001 un concurs de proză scurtă al Radioului Public din Chicago, și două romane. Cu pseudonimul Melanie Benjamin a semnat mai multe romane istorice. Al treilea roman al său, Alice I Have Been, apărut în 2010, a fost bestseller național. În 2011, a publicat romanul The Autobiography of Mrs. Tom Thumb, iar în 2013, Soția aviatorului (The Aviator’s Wife; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional aflat în curs de ecranizare. Lebedele de pe Fifth Avenue (The Swans of Fifth Avenue; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2016, fiind, asemenea romanului anterior, bestseller New York Times și USA Today. Romanul publicat în 2018, Femei de Oscar (The Girls in the Picture; Humanitas Fiction, 2020), aduce în prim-plan prietenia dintre două femei care au marcat industria filmului, iar cel mai recent roman al său, din anul 2019, The Mistress of the Ritz, bazat de asemenea pe întâmplări adevărate, dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Articole similare

Nou la Editura Humanitas. Fragmente din Thierry Wolton, ”O istorie mondială a comunismului” (volumul III)

Jovi Ene

Fragment în avanpremieră: Măritata cu forța, de Leila, împreună cu Marie-Thérèse Cuny

Jovi Ene

Soțul meu, Michael, de Amos Oz

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult