De ce blockbusterele sunt fundamentul democrației

Guest post de Bogdan Costin, scriitor

Știți filmele alea proaste americane, de ne-artă, cu personaje clișeu, unidimensionale, de care râd toți criticii și cinefilii cu pretenții? Da, filmele alea cu succes mai mare sau mai mic de casă formează fundamentul unei democrații sănătoase. 

Bine, și Constituția, și instituțiile statului și separația puterilor în stat, au un rol și astea, dar tot blockbusterele sunt cele mai tari. Adică pe ele le vede orice copil după ce are acordul părinților, în timp ce Constituția e citită de trei tocilari. 

Dar filmele mainstream, unele cu scenarii mai ridicole, altele cu scenarii decente, toate îi învață pe copiii din ultimele 5 generații ce înseamnă binele și răul într-o societate democratică. Toți înțeleg clar că polițistul corupt e un om rău. Că politicianul care fură sau face lucruri împotriva poporului trebuie pedepsit. Că ziariștii nu trebuie făcuți să tacă și cine face asta plătește până la urmă, pentru că e rău și binele învinge întotdeauna în filmele astea. Că acea corporație coruptă care urmărește doar profitul și face pentru asta tot felul de mizerii, va fi demascată și pedepsită. Că adevărul și dreptatea sunt valori pentru care merită să lupți fără frică, în caz că tu nu reușești mare lucru, întotdeauna îți vine în ajutor fie un supererou cu super puteri, fie un personaj uman cu curaj, determinare și, dacă e cazul, cu skilluri de luptător de excepție. Copiii americani învață asta de mici. Să ”make a stand”, să ”speak free his mind”, să ”fight for his justice”, să ”don’t give up”. Și li se oferă mereu și optimismul că în această luptă dintre bine și rău, binele învinge. Iar când acești copii devin adulți, vor ști cu claritate ce înseamnă binele și răul în plan social. Indiferent de ce parte a baricadei ajung. 

Desigur, ca nivel de ficțiune, toate aceste filme sunt de bază, simpliste și proaste. Cu personaje clișeu, stereotipe, fără multe nuanțe, fie bune fie rele. Cam ca basmele de acum câteva secole. Dar sunt super eficiente în a educa populația despre bine și rău într-o societate laică. Filmele astea proaste, la fel și cărțile de gen, fac mai multă educație civică decât toată școala la un loc. Pentru că nu poți avea doar filme cu personaje complexe, în care sufletul cărora găsești o ambiguitate a binelui și răului, cauzalității reciproce între acestea, chiar dacă oglindesc mai bine realitatea. 

În România până în 1989 s-au făcut filme propagandistice comuniste (așa cum ai putea zice și de alea americane că-s propagandă a democrației americane) și câteva comedioare. Adică generația mea a cam crescut cu astea și unii nu s-au eliberat de educația civică de acolo, adică naționalism și mitul liderului bun pentru popor. Nu prea vedeai atunci filme cu personaje care luptă cu sistemul, fie că e acesta e întruchipat de un politician corupt, de un polițist corupt, de un grup sau o cooperativă de stat care vrea să pună pumnul în gură unui ziarist. Pentru că astfel de scenarii nu aveau cum să treacă de cenzură de vreme ce porneau de la premiza că un reprezentant sau o instituție a statului perfect comunist avea o problemă legată de corupție sau de altă natură. Iar după revoluție, s-au făcut filme proaste (dar în alt sens decât cele americane, pur și simplu proaste, cu scenarii lipsite de orice noimă) și de artă, din alea care un tânăr, în cazul că e expus lor, va învăța că răul triumfă sau nu e pedepsit, cum e în 4,3,2, sau că sistemul te omoară și n-ai ce face, cum a fost treaba cu domnul Lăzărescu. Acum eu nu zic că filmele astea trebuiau să aibă un mesaj educativ social, nici vorbă de așa ceva, doar constat că aceste genuri de filme avem p-aici: proaste și de artă. Ce-i drept, poate nu avem nevoie de categoria celor mainstream proaste de tip american, că ne uităm la alea originale și e ok. Deja la generațiile mai tinere se vede că au crescut și internalizat niște valori sociale de tipul celor promovate în filmele de duzină americane, pentru că au crescut urmărindu-le. Ceea ce e un lucru bun, zic. 

P.S. Am vorbit doar de filmele americane, pentru că ele sunt cele mai vizibile și vizionate. Dar și filmele mainstream franțuzești (vezi Leon, polițiști corupți), englezești, nemțești, alea cu buni și răi, sunt convins că-s la fel.