Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (6 – 12 decembrie 2013)

revista culturaÎn această săptămână, am citit din revistele Cultura, Suplimentul de cultură, România literară, Observator cultural, 22.

Cultura”, nr. 44 (448)/28 noiembrie 2013. Din cel mai recent număr al revistei Cultura ajuns la redacția noastră, mi-a atras atenția articolul Monicăi Săvulescu Voudouri despre soarta spitalelor în Europa de Vest, despre curățenia din acestea, despre emigranții ajunși acolo din toate țările lumii: ”Ceea ce este însa interesant este ca, în timp, trecând prin tari straine, mi-am facut obicei din a intra prin spitale. Nu din necesitate. Din curiozitate. Sistemul de organizare sanitara este unul dintre cele mai caracteristice indicii în viata sociala. În ani, am dobândit o curiozitate perfect dirijata. Orientata spre un obiectiv anume. Intram, spuneam ca sunt românca. Si ca vreau sa vorbesc cu un medic. Faceam un fel de experiment. Nu de putine ori mi s-a întâmplat sa mi se recomande un medic care vorbea româneste. Fost student de la o facultate de Medicina din România. Am întâlnit cazul în Grecia. Unde, daca intri într-un spital si spui ca esti din România, sar zece pe tine ca „tse mai fatsi si tse te doare“. Am întâlnit cazul în multe tari arabe. Si-n Africa de Sud. Uneori schimbam repertoriul. Spuneam ca sunt grecoaica. Sareau sa ma ajute fosti studenti de la universitatile din Atena si din Salonic. În Palestina. În Etiopia. În Dubai.”

suplimentul-de-culturaSuplimentul de cultură”, nr. 420/30 noiembrie-6 decembrie 2013. Ultimul număr al Suplimentului de cultură se concentrează asupra antologiei ”Best of Proza scurtă a anilor 2000”, editor Marius Chivu, Editura Polirom (despre această carte, ați văzut luni și prima parte a anchetei pe Filme-carti.ro, cu majoritatea autorilor din carte). În revistă a răspuns Marius Chivu, Luca Dinulescu, Veronica D. Niculescu, Mitoș Micleușanu, Silviu Gherman, Radu Pavel Gheo, Lavinia Braniște, Radu Paraschivescu. Iată ce spune Marius Chivu despre proza scurtă: ”Nu poezia, ci proza scurta mi s-a parut dintotdeauna cel mai neindreptatit gen literar. Poetii au festivaluri, premii speciale si burse, reviste si colectii editoriale, poetii sint tradusi si invitati sa citeasca peste tot, pe cind povestitorii nu au nimic din toate acestea. De aceea m-am bucurat enorm ca anul acesta Alice Munro a devenit prima povestitoare distinsa cu Nobel, un premiu pe a carui lista se afla nenumarati poeti si dramaturgi.”

rl-headerRomânia literară”, nr. 49/6 decembrie 2013. După părerea lui Ștefan Cazimir, evenimentul editorial cel mai impresionant al anului 2013 este ”apariția celor 3 volume ale monumentului edificat de Romulus Vulpescu: Villon, Opera omnia. Avem de-a face, cum avertizează tălmăcitorul în al său Cuvânt liminar, cu ”prima versiune românească integrală a scrierilor ilustrului autor medieval francez”. Și întrucât unii cercetători îi atribuie poetului liric și paternitatea câtorva lucrări dramatice, printre care și vestita Farsă a Magistrului Pathelin, R.V. a tradus și textele respective, ceea ce face din întreprinderea sa ”prima ediție integrală din lume a operei villonești.”

Foarte interesant și articolul lui Sorin Lavric despre volumul 2 al Memorialului durerii, ”Întuneric și lumină”, de Lucia Hossu Longin, apărut de curând la Editura Humanitas. Iată câteva cuvinte despre carte și maltratările provocate de comuniști din episoadele descrise în carte: ”Sunt atâtea maltratări că preferi să nu fi știut de ele, ca apoi să-ți spui că tocmai acesta e cazul ignoranței endemice din școlile românești, unde copiilor nu li se suflă o iotă despre nenorocirea pe care a reprezentat-o plaga marxismului. Și ar fi îndeajuns să audă măcar de Pitești sau de reeducarea de la Aiud, ca în mințile lor să se aprindă o minimă curiozitate față de un trecut care nu numai că e apropiat, dar pe deasupra mai e și abominabil. ”Istoria care nu se predă la școală” – sintagma pe care Lucia Hossu Longin și-a preschimbat-o în blazon al celor 120 de filme documentare, e un verdict de bun-simț: asistăm la o voință concertată de a acoperi crimele comunismului, alături de dorința blasfemiatoare de a fura statutul de eroi sau de martiri celor care s-au împotrivit represiunii.”

observator-cultural-logo”Observator cultural”, nr. 443 (701)/28 noiembrie – 4 decembrie 2013. Daniel Cristea-Enache scrie într-un articol intitulat ”Douăzeci de minute” despre ce i-a plăcut la Târgul de carte Gaudeamus 2013, enumerând apoi și cărțile pe care ni le recomandă: ”Mi-au plăcut nişte cărţi. Am fost sau nu la lansarea lor, n-are importanţă. Sînt certat sau nu cu autorii lor, n-are relevanţă. Sînt nişte cărţi care mi-au spus ceva, care îmi spun ceva, care îmi vor spune ceva. Puteţi să le citiţi ori nu. E dreptul fiecăruia să aleagă. Nimeni nu ne mai poate impune nimic. Iar dreptul criticului de a critica e la fel de important ca dreptul criticului de a fi criticat. Criticaţi-mă pentru selecţia mea; dar ca s-o puteţi face, va trebui să citiţi, înainte, cărţile alese de mine.”

Despre ”La noi, când vine iarna”, cartea lui Mircea Diaconu, scrie Bianca Burța-Cernat (am scris și eu pe Filme-carti.ro) și aflăm lucruri interesante, pe care nu le cunoșteam atunci când am citit cartea: ”S-ar putea ca acei cititori care nu cunosc detaliile de istorie literară mai înainte amintite să-şi închipuie că La noi, cînd vine iarna este o carte scrisă de curînd, în tonul tineresc al prozei ultimului deceniu, cu o prospeţime a sintaxei confesive proprie (cu excepţiile de rigoare) epocilor de libertate a expresiei. La a doua ediţie, autorul nu a schimbat nimic. Nici nu avea de ce. La noi, cînd vine iarna se numără printre acele cărţi care, apărute îna – inte de 1989, nu numai că nu „datează“ – prin compromis estetic, printr-o scriitură timorată –, putînd rezista foarte bine unei (re)lecturi a cărei miză ar fi „revizuirea“, dar surprinde, cum ziceam, graţie unei vivacităţi şi unei autenticităţi care i-ar face invidioşi pe mulţi dintre prozatorii români din ultimele promoţii.”

(Jovi)

suplimentul-de-cultura-Radu Pavel Gheo continua sa-mi placa, poate si pentru ca avem cam aceleasi idei si despre 1 decembrie, Ziua Nationala a Romaniei ( a se vedea articolul meu despre Fudulia tricolora)

Gheo ataca parada pe care eu nu am vazut-o si pe care o inteleg, pana la un punct, natiuniile astea constituie in secolul XIX  prin sange si moarte au nevoie de astfel de expuneri grandioase ale fortei pure. In articolul Romania de maine din numarul 421 al revistei Suplimentul de Cultura comenteaza pe marginea subiectului:

 „Am vazut anul acesta parada militara de Ziua Nationala, cu imensa desfasurare de forte militare si politice de-acolo, si am avut impresia ca ma uit la un spectacol ce se desfasoara intr-o lume straina. Nu ma recunosteam acolo ca roman: vedeam drapele, vedeam tancuri si avioane, vedeam politicieni zimbind onctuos si gras si ma intrebam „Ce drac de legatura au astia cu tara in care traim? Drapelul? Pamintul pe care calcam?“.Pricep, desigur, ca e vorba de un spectacol simbolic, de o desfasurare de forte si o etalare a mindriei nationale, insa as prefera ca toata aceasta parada sa aiba o anumita acoperire reala – in tara in care traim. Mai ales ca de obicei paradele devin tot mai pompoase pe masura ce traiul normal se degradeaza tot mai tare. Am invatat-o de la Ceausescu. Si mi-e teama ca anul viitor o sa vedem o parada nationala si mai mare, cu si mai multe tancuri, avioane si cavaleristi. Or sa se imparta iar sarmale, cirnati si fasole fiarta si o sa ne unim inca o data cirnatii sub tricolor. Dupa care o sa ne intoarcem la Romania reala, in care nu se intimpla nimic. Romania reala e ca o casa ce se degradeaza an de an, in timp ce noi ii acoperim fatada putregaita cu pinze colorate in culori vii. (subl. noastra)

Cum lucrurile astea nu se pot vedea limpede cind esti prins in fluxul normal al timpului, o sa incerc un exercitiu de imaginatie pesimist, dar bazat pe ceea ce s-a intimplat in ultimii douazeci de ani: o proiectie a Romaniei reale de peste inca douazeci de ani. Cum o sa fie oare? Probabil cu o populatie de vreo cincisprezece milioane de locuitori, o populatie imbatrinita si bolnava. Medicii vor continua sa plece inca multa vreme, iar spitalele vor ramine subfinantate, cu personal putin si conditii proaste. Se va muri in stilul banal si sec, balcanic, mai mult decit pina acum. Invatamintul oricum nu se va putea redresa fara masuri radicale si un sir de ani de reforme dure, pe care nu va indrazni sa le ia nimeni, asa ca vom avea, foarte probabil, o populatie slab educata si cu diplome „bune pentru Orient. Putinele venituri reale, din economia autentica, vor fi tot mai reduse si se vor imparti tot mai greu, asa ca furturile, coruptia si traficul de influenta vor creste exponential. Inaltii functionari de stat vor fura tot mai mult, pentru ca in Romania statul e perceput dintotdeauna ca un sac strain, din care nu e pacat sa iei. Micii functionari vor avea salarii mici, dar se vor multumi cu ele, adaugind si ei la bugetul familiei citiva banuti din mici invirteli si spagi ocazionale, devenite obligatorii. Un angajat in economia privata va ajunge sa plateasca salariile si pensiile la patru-cinci bugetari si pensionari. Inevitabil, impozitele vor creste, deci va creste si numarul angajatilor „la negru“. Ce-o sa mai ramina din economia performanta o sa fie cea sustinuta politic, ca si pina acum.”

Revista-22-logo-In Revista 22, numarul 49 (10-16 decembrie 2013), regasim un lung si foarte instructiv articol care se invarte in jurul carierei unui adevarat VIP al ultimelor luni (ne miram ca nu a fost invitat si la Maruta ): “Portret de torţionar: Alexandru Vişinescu” de Madalin Hodor de la CNSAS. Ceea ce este fascinant la viata si cariera acestui tortionar de talie mijlocie, totusi, este faptul ca, cu cat gresea mai mult, cu atat era promovat de sistem mai abtir. De fapt, asta a si fost lectia predata si insusita dupa 1989 de nomenklatura altoita cu cadrele Securitatii: cu cat esti mai incompetent (dar ai alte “calitati” inerente), cu atat esti promovat mai sus si mai sus. Cu rare exceptii.

“Dintr-o fotografie din dosarul de cadre cu numărul 94 din Arhiva C.N.S.A.S. ne priveşte, cu un aer sigur şi superior, un ofiţer de Securitate cu gradul de locotenent-major. În 1955, când a fost făcută poza, personajul avea 30 de ani şi era în plină ascensiune. Pe piept purta cu mândrie medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de stat”. Instituită prin Decretul nr. 39 din 20 ianuarie 1953, medalia recompensa angajaţii din Ministerul Securităţii Statului şi Ministerul Afacerilor Interne pentru „vitejia şi abnegaţia arătată cu ocazia lichidării bandelor jefuitoare, operaţiuni curajoase şi bine conduse în vederea prevenirii sau descoperirii infracţiunilor, conducerea excepţională a operaţiunilor privind prinderea infractorilor, buna organizare a Securităţii şi Miliţiei în lupta contra infracţiunilor şi pentru apărarea orânduirii de stat şi serviciul ireproşabil depus de organele Securităţii şi Miliţiei (…)

În anul în care Alexandru Vişinescu devenea comandantul penitenciarului Râmnicu Sărat, aici executau pedepse privative de libertate atât deţinuţi de drept comun cât şi deţinuţi politici. Începând din anul 1949, penitenciarul a „găzduit” mai multe categorii de „duşmani ai regimului”, de la ţărani care refuzau colectivizarea şi susţinători ai partidelor politice istorice, la membri ai  celebrului „lot Maniu”, în frunte cu Ion Mihalache. În anul 1957 au fost transferaţi de la Aiud: Ion Ovidiu Borcea, preotul Mihai Balica, Vasilică Munteanu, Cornel Veleţeanu, Ion Diaconescu, Victor Anca, Ion Bărbuş, Ion Puiu, Corneliu Coposu (secretarul personal al lui Iuliu Maniu), Augustin Vişa, Nicu Adamescu, Alexandru Alexandrini (fost ministru de Finanţe), Alexandru Constant (fost ministru al Înzestrării Armatei), generalul Constantin Pantazi (fost ministru de Război) şi profesorii Ion Petrovici şi Petre Tomescu (foşti miniştri).

Râmnicu Sărat avea o organizare parcă destinată terorii, aşa cum constata Ion Diaconescu: „Celularul în care am intrat părea foarte mic în comparaţie cu Aiudul, iar celulele erau dotate cu paturi pentru un singur deţinut. (…) În toate se observa o grijă extraordinară pentru a se realiza cea mai teribilă izolare”. Izolarea deţinuţilor era deplină şi, după mărturiile supravieţuitorilor, acesta a fost – dincolo de torturile la care erau supuşi deţinuţii – lucrul cel mai greu de îndurat. „Nu este tot una să mori cu 4-5 oameni într-o celulă, ori să mori singur, după ani… de chin. Râmnicu Sărat a excelat prin moartea individuală într-un regim de exterminare”.

Comandantul penitenciarului le părea noilor veniţi „nu prea înalt, cu o figură de brută, cu mâini scurte şi groase şi degetele ca nişte cârnaţi. (…) Acest Vişinescu avea satisfacţia să bată personal, folosind şi picioarele”. Printre deţinuţi se zvonea că făcuse parte din plutonul de execuţie a lui Ion Antonescu”.

(Codruț)

Contributori: Jovi, Codruț.

Precizări:

1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil :)

2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.

Articole similare

Bad Teacher (2011)

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefila (11 – 17 martie 2013)

Jovi Ene

Bill Murray – câteva lucruri inedite

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult