Interviu Recomandat

Interviu în exclusivitate Simona Sora, autoarea romanului ”Hotel Universal”

Simona Sora

Interviu Simona Sora

Delia a prezentat acum câteva zile cartea Simonei Sora, ”Hotel Universal”, apărută la Editura Polirom, despre care scria: O carte pe care o vei iubi pentru ca te prinde la suprafata si in subterana ei si te leaga cu magie, dar si cu realism, de tine… fiinta ce vii de undeva si ajungi pana astazi si pana aici. Pentru ca, pana sa fii cine si ceea ce esti, radacinile tale s-au ivit, au crescut si s-au hranit din ingemanarea ursitelor generatiilor precedente.”

Simona Sora a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.

Venită în capitală dintr-o Devă istorică – ardeleancă cu ceva amestec banăţean –, v-aţi asumat Bucureştiul ca oraş “al traiului” sau ca oraş “de suflet”? Cu alte cuvinte, v-aţi legat intelectual, spiritual şi sentimental de Bucureşti? Vă preocupă cunoaşterea şi înţelegerea acestui oraş şi, în consecinţă, îl iubiţi sau doar “îl suportaţi”?

Bucureştiul este singurul loc din lume în care vreau acum să trăiesc. Am locuit în Ardeal, am fost invitată, după terminarea facultăţii, la Cluj (de către profesorul Marian Papahagi, un critic de o subtilitate care le-ar da fiori tinerilor recenzenţi de azi, desigur, dacă l-ar citi), am locuit în Elveţia cîţiva ani şi am cochetat cu ideea de a rămîne în cel mai liniştit (şi mai ploios) oraş pe care-l cunosc, Fribourg, un tîrg romand unde am înţeles ce înseamnă liniştea absolută, preludiul morţii. Nu visam decît Bucureştii, noapte de noapte o luam încetişor pe stradela ce uneşte Gabrovenii cu Covaci, ieşeam la Sfîntul Anton, pe lîngă Cafeneaua veche, apoi tăiam piaţa din spatele Hanului lui Manuc, mă opream la Gargantua să iau ţigări şi mă întorceam pe la cofetăria imensa de pe colţ. Apoi am obosit de atîtea drumuri nocturne, aşa că m-am hotărit să revin. La Bucureşti mă simt acasă, mi se pare că sînt îndreptăţită să fiu aici, îi văd toate defectele, dar nu mai cred că aş putea trăi fără el.

Cînd şi cum s-a ivit ideea poveştii din Hotel Universal?

Mă gîndeam că ar fi ceva acolo şi cînd locuiam în căminul Universal de pe Gabroveni, între 1991 şi 1996 (pentru că Hotelul Universal a fost mulţi ani cămin studenţesc). Prin 2003-2004 a început să se închege partea veche a romanului, cea cu Capşa şi Rada; lucrurile se legau mai uşor pentru că centrul vechi era pe atunci delabrat şi mizer, nu ca acum, te apuca groaza cînd treceai pe acolo. Norocul meu a fost că m-am întors la timp din Elveţia, altfel n-aş mai fi priceput nimic. Aş fi nimerit dintr-o lume aseptică într-una de pe care tocmai se răzuise rapănul şi peste care se dăduse cu var.

Cîtă “arheologie documentară” a fost necesară în timpul scrisului şi care au fost sursele pregnant “inspiraţionale”?

M-am documentat pentru partea veche din mai multe surse, însă cel mai mult m-au ajutat lucrurile neaşteptate, găsite fără vreo căutare. Pe la începutul lui 2000, am văzut o expoziţie Brauner la Bucureşti, la Muzeul de Artă. Am rămas o oră în faţa unui desen (cu cerneală şi creioane colorate, pe hîrtie galbenă) din 4 august 1941, care se numea Somnambula. Sub desen scria: „La somnambule ouvre l’imagination du poète qui se sent emporté par cette puissance du sommeil“. Am scris lucrurile astea pe biletul de intrare, de asta n-am uitat amănuntul, dar de ce oi fi păstrat biletul? Pentru că 4 august e ziua în care s-a născut taică-meu (atunci tocmai murise), iar 1941 e anul în care s-a născut maică-mea, în ziua atacului de la Pearl Harbour. Cam aşa m-am documentat.

Cît din “creatorul” romanului Hotel Universal se confundă cu “creaţia” sa?

Cel mai mult mi-ar plăcea să zic: Vasile Capşa c’est moi! Dar n-ar fi adevărat. Există un personaj care are datele mele biografice, Maia, dar care nu gîndeşte ca mine. Aşa că, nu ştiu ce să zic, de obicei omul care scrie se diseminează în toate personajele, chiar şi în cele detestabile.

Hotel UniversalÎn sensul întrebării de mai sus, cît din amintirea bucătăriei casei părinteşti şi cît din plăcerile personale ale simţurilor au contribuit la descrierile pline de savoare, gusturi şi arome în d-ale dulceţurilor şi ciocolatelor?

O să vă dezamăgesc, în Ardeal nu se face dulceaţă de trandafiri, cel puţin eu n-am cunoscut pe nimeni care s-o facă. Toată povestea dulceţurilor şi a descoperirii ciocolatei ţine de istoricul casei Capşa şi de geniul lui Vasile Capşa, care a fost un personaj uluitor, un fel de atlet al seriozităţii şi al cuvîntului dat. Călătoria în Crimeea, în iarna anului 1855, este absolut autentică. Omul a plecat la Sevastopol, în timpul Războiului Crimeii, cu cîteva chervane pline de alimente pe care voia să le vîndă armatelor aliate, otomane şi anglo-franco-piemonteze. Dar a fost un februarie capricios, vremea s-a încălzit şi lui Capşa i s-a sticat toată încărcătura. Povestea reală a drumului de întoarcere la Bucureşti prin Bulgaria, cu trandafirii înfloriţi şi cu livezi pline de fructe, o puteţi găsi în orice istorie a Casei Capşa, eu am citit-o în excelenta carte a doamnei Maria-Magdalena Ioniţă. Doamna Ioniţă a scris şi un articol mai amplu despre această călătorie, pe care l-a prezentat la un colocviu dedicat Războiului Crimeii. Articolul n-am reuşit însă să-l citesc – am rugat-o să mi-l trimită, dar, nu ştiu din ce motiv, m-a refuzat. Poate a fost mai bine aşa. În timp ce scriam Hotel Universal, am avut o nesfîrşită tandreţe pentru Vasile Capşa, ani de zile i-am ţinut fotografia pe perete. Nu l-am înţeles însă, şi nici el nu cred că a înţeles prea bine sensul taxidurilor pe care le făcea, acele călătorii de afaceri care i-au ruinat sănătatea. Dar poate chiar căuta lucruri mai importante decît banii sau sănătatea.

Cît timp aţi petrecut – în timpul scrierii cărţii – pe stradă, în faţa clădirii delabrate a Hotelului? Bătînd la pas, atentă, zona, mi-am imaginat silueta dumneavoastră acolo, între Lipscani şi Gabroveni!

Asta e cea mai simpatică întrebare care mi s-a pus în legătură cu Hotel Universal! O să vă spun absolut sincer: nici o secundă. Am încercat, inutil, să mai intru o dată acolo. L-am sunat pe actualul proprietar, mă gîndisem să fac (împreună cu Diana Teodoru care, pe lîngă ca e chiar personajul Diana din carte şi autoarea copertei, mai e şi o fotografă de excepţie) un fotoreportaj pentru Dilemateca, însă, mărturisesc, aş fi vrut să mai intru o dată şi pentru mine, să-mi văd fosta cameră, numărul 308, să stau acolo (nici nu vreau să mă gîndesc ce mizerie o fi!) măcar cîteva minute. Nu s-a putut. Proprietarul Universalului m-a dus cu vorba luni întregi, era de-o politeţe fără cusur, dar ba nu era în ţară, ba nu putea să ne vedem, deşi, desigur, era total de acord. Am rămas cu convingerea că domnul cu pricina era un personaj indescifrabil, care se potrivea foarte bine cu spiritul Universalului.

După Regăsirea intimităţii, cu accent pe corporalitate/senzualitate/sexualitate, acest Hotel Universal reprezintă cumva “un alt fel” de a privi corpul? Precum o hartă genetică a tuturor precursorilor, precum o memorie holografică, acea memorie a “celulelor corpului tău – care au altă memorie decît cea a sinapselor”?

Poate, nu m-am gîndit la asta. Cred însă că e o încercare de a depăşi corpul-carcasă şi, poate, de a depăşi cumva şi psihologicul ca istorie a senzaţiilor, percepţiilor etc. Hotel Universal e o poveste despre cum te desfoliezi pînă nu mai rămîne nimic din tine, nici iubire, nici ură, nici memorie (inclusiv cea culturală, pe care aş fi jurat acum cîţiva ani). Şi despre ce găseşti cînd renunţi la tot ce credeai că eşti tu însuţi. Se zice că nu găseşti vid, ci linişte.

Mergînd pe ideea “memoriei celulelor corpului”, scriind acest roman aţi simţit – fizic/mental/parapsihologic poate – ceva legat de memoria locurilor şi a clădirilor?

Există, fără îndoială, o memorie a locurilor. La lucrul ăsta m-am gindit cînd am scris despre satul bulgăresc de lîngă Varna, Topoli, în care bunică-mea îmi povestea că trăiseră (şi se pare că mai trăiesc şi acum) ai ei. Familia se numeşte Nicolae Nicolae, odată o să mă duc să-i caut. Dar memoria, chiar şi una colectivă, adică a locurilor, e tot un construct, care depinde tot de lucruri pe care nimeni nu le poate controla. Ajunge să-ţi scadă nu ştiu ce substanţă din sînge şi pierzi calupuri întregi de „memorie“ despre care jurai că eşti tu: cărţi citite, iubiri trăite, feţe pe care le-ai mîngîiat. Trebuie să treci, pînă la urmă, şi de memorie.

Aveţi un adevărat har pentru realizarea unei atmosfere magice, pentru împletirea realului banal, lipsit de umbre, cu umbre misterioase ivite din aburii oglinzilor vechi, vălurite. Această calitate reprezintă un dat personal sau s-a format prin lecturi din Eliade sau Voiculescu sau poate Cervantes, Poe, Villiers de l’Isle Adam? Sau miturile şi tradiţiile populare au avut influenţă asupra formării tiparului mental în copilărie? Pentru că figura lui Vasile Capşa, întovărăşit permanent de Costache-Sancho Panza, pare corporalizată şi mentalizată deopotrivă pe calapodul tuturor acestor influenţe.

Trebuie să vă spun că şi „Costache băiatu’“ e tot un personaj istoric, a fost chiar ajutorul principal al lui Capşa atunci cînd acesta a făcut pentru prima dată dulceaţa de petale de trandafir în Bulgaria. Dar trandafirul e un „instrument“ în căutarea de sine, există chiar un „exerciţiu al trandafirului“ despre care vorbeşte Rudolf Steiner, într-o carte a lui. În Elveţia există o clinică Steiner unde meditaţia aceasta e însoţită de alte tratamente… naturiste (de pildă, cel cu extract de vîsc) pentru diferite afecţiuni, dar şi pentru oboseala extremă. Era prea scump să fac o cură acolo, însă am citit despre asta şi mi s-a povestit mult în spitalul în care lucram în vacanţe. Cît despre influenţe, influenţa lui Tolstoi (din povestiri) e esenţială – şi marcată în text –, la fel cea a lui I.P. Culianu, dar şi a lui Ignacio de Loyola, care a fost un enorm scriitor mistic şi un călător cum nu mai există azi.

simona soraPersonajele anilor ’90 din Hotel Universal au inspiraţie directă unică sau reprezintă fiecare în parte un cumul de caractere? M-a frămîntat mult profesorul Pavel Dreptu, masca, degenerescenţa, ambiguitatea, dispariţia… în acei ani tulburi.

Pavel Dreptu a fost şi unic, şi complex – atît ca personaj în sine, dar şi ca figură compozită ce reunea, pe rînd, şi defectele, şi calităţile celorlalţi, mai fricoşi, mai normali, poate. Am vrut, de fapt, să scriu despre conglomeratul de falsitate-dispreţ-complezenţă din anumite relaţii maestru-discipol, mai bine zis maestru-discipolă, în condiţiile în care relaţia asta n-are (sau n-ar trebui să aibă) sex. Există şi azi foste discipole care îşi imaginează că ele au scăpat, că au ştiut să păstreze dreapta distanţă, dar care ar fi îngrozite de felul în care au fost portretizate, povestite, descrise de foştii lor maeştri. E o grosolănie care vine, cred, din mojicia generalizată de pe vremea comunismului, din egalizarea aia combinată cu frică. Dispariţia discipolatului autentic e un fenomen actual care ar trebui analizat, pentru că îl plătim prin sterilitate. Cînd ne tot întrebăm, în diferite zone artistice, „de ce nu avem capodoperă“, ar trebui să ne întrebăm dacă acea comunicare verticală din care ies faptele (artistice) „dumnezeieşti“ nu ţine cumva şi de nobleţe, de gratuitate, de locuirea de către un zeu, cum ziceau anticii, lucru complicat atunci cînd interiorul propriu e ocupat doar de un imens ego.

Hotel Universal pare a fi fost o pepinieră – o galerie antropologică specifică momentelor de după ’90. Ca “pensionară” a Hotelului, eraţi conştientă în acele vremuri de “oamenii noi” care îşi consolidau osatura? Dacă răspunsul este da, le-aţi urmărit ulterior traiectoria în real şi realul a confirmat?

Nu eram conştientă de nimic atunci cînd locuiam în Hotel Universal. Erau oameni cu care mă înţelegeam şi oameni cu care nu schimbam o vorbă. Aveam prieteni buni, dar şi “vecini” care nici măcar nu mă salutau. După ce am publicat însă cartea, s-a întîmplat ceva foarte curios. Oamenii de acolo, unii cărora nu le ştiam nici numele, au început să apară. Sigur, prietenii au ştiut de carte, dar au apărut fiinţe cu care schimbasem doar cîteva cuvinte. Eu am locuit acolo 5 ani, galeria de care spuneţi ar putea fi imensă…

Am simţit că sînteţi “făcută” pentru acest gen de literatură. Intenţionaţi, plănuiţi sau chiar “aveţi la cuptor” un proiect bazat pe aceleaşi coordonate de construire-restituire fantastică a unor personaje reale din vremuri peste vremuri?

Mă gîndesc la o carte mai simplă, dar care e foarte greu de făcut aşa cum o am acum în cap, pentru că nu găsesc punctul de vedere. Cel valid ar fi al personajului principal, dar e un personaj prea complex, pe care eu nu l-am înţeles niciodată pînă la capăt. Ne-am revăzut anul trecut, am petrecut o săptămînă împreună într-un frumos oraş bavarez şi mi-am dat seama că e una dintre întrebările vieţii mele, pentru că îl cunosc de cînd m-am născut: cum e omul ăsta, de fapt?

Şi o indiscreţie poate: cuvîntul scris reprezintă pentru dumneavoastră TERAPIE? Instinct de conservare a sănătăţii mentale?

Nu, nu cred asta. Terapia se face prin asociere liberă verbală, cu tot ce decurge de aici. Corpul e mult mai implicat în vorbire, nu în scris: gesturile involuntare, expresiile, vorbele aiurea, lapsusurile, totul contează. Scrisul, instrument raţional şi raţionalizant, e un nou subterfugiu, o nouă mască.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră Dilema veche? Cum vă raportaţi la spiritul dilematic (aceasta în cazul în care consideraţi că el există)?

Dilema a fost o şcoală din multe puncte de vedere: aici am fost tratată din prima clipă ca o fiinţă independentă, total responsabilă şi (uneori) talentată. Am avut trei perioade: perioada verde (cînd tocmai aterizasem din Elveţia, iar Mircea Vasilescu m-a chemat la Dilema, ca să „avem şi noi elveţienii noştri“, iar eu am fost, cu obstinaţie, un amestec de papuaş şi turc, turcul ăla care plăteşte); perioada roz (cînd ne-am dat demisia în grup de la Fundaţia Culturală Română şi am încercat pe bune, cu toţii, să facem cea mai bună revistă din Bucureşti, iar cititorii ştiau asta şi ne cumpărau pe rupte); perioada albastră (cea de acum, cînd îmi dau seama că nu mai ader la fapte, iar asta e fatal pentru un jurnalist).

Trăiţi din scris? Se poate trăi din scris în România?

Da, trăiesc din scris, din scrisul de articole, prefeţe, traduceri, scrisori, mailuri, calificative în jurii „de specialitate“. Dacă n-o să se mai poată nici asta, o să lucrez la spital (am fost asistentă medicală) sau o să predau literatură română la şcoală, pentru că atunci cînd am fost profesoară mi-a plăcut mult, deşi nu făceam decît asta: îmi pregăteam cursurile şi seminariile. Oricum, n-o să mă plîng prin reviste, mi se pare o lipsă de demnitate.

Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să „poată trăi pe propriile picioare”?

O să vă răspund cu un fragment din discursul lui Thomas Bernhard la demisia sa din Academia germană: „Vorbăria scriitorilor în holurile hotelurilor din mica Germanie e tot ce poate fi mai respingător. Miasmele sînt şi mai teribile cînd subvenţiile vin din partea statului, ca un nor care, de la o vreme, împute totul. Poeţii şi scriitorii nu trebuie să fie subvenţionaţi, mai ales nu de către o Academie subvenţionată la rîndu-i, ei trebuie să-şi ia singuri soarta în mîini.“ Nu cred o iotă din scrisul cuiva care urlă după subvenţii şi stipendii atunci cînd are două mîini, două picioare şi nu suferă de o boală psihică invalidantă. Meseria de scriitor nu e mai nobilă decît orice altă meserie: dacă vrei să scrii, trebuie să-ţi asumi şi riscurile astea. Doar pentru că formulezi mai bine ca alţii anumite lucruri (mai niciodată originale sau adevărate, în sens vital) nu trebuie să primeşti sinecură, bursă şi, la sfîrşit, pensie de merit.

Cum primiţi criticile? Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie?

Ca toată lumea: o sun pe cea mai bună prietenă a mea şi îi spun „uite, dragă, ce zice ăsta despre mine“. Apoi mă las pe mîna ei, că de aia e cea mai bună prietenă a mea dintotdeauna. Uneori, opiniile anumitor bloggeri sînt mai nuanţate şi mai la obiect decît cele ale anumitor critici de profesie. Alteori, e invers. Trebuie să vă spun că exerciţiul îndelungat al cronicii literare (am scris cronică din 1993, la România literară şi apoi, mai bine de zece ani, în Dilema) mi-a creat un fel de senzor pentru falsitate: ştiu exact cînd un recenzent crede ce scrie şi cînd o face pentru că o fac toţi ceilalţi, pentru că pare trendy să scrie, deşi n-are nimic de zis, pentru că are o datorie sau are nevoie de credit la autorul comentat. În sutele de cronici pe care le-am scris, am fost pusă în tot felul de situaţii şi ştiu foarte bine să detectez neînţelegerea, bătutul apei în piuă, reaua intenţie, dar şi contrariile lor. Calitatea supremă a unui cititor, fie el blogger sau critic literar, e atenţia.

Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Cred că blogurile sînt acum mai importante decît revistele literare şi în formarea opiniei publice asupra noilor apariţii editoriale, şi în comunicare, şi – mai ales – în informare. Mi-aş dori din tot sufletul ca blogosfera să fie ferită de jocurile de glezne, de atacurile comandate, de sugestiile insidioase ale editurilor. Dar e complicat, şi bloggerii sînt oameni.

Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Cînd scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Scriu pe unde apuc (n-am o „cameră separată“, deşi mi-aş dori foarte tare), dar în continuare numai cu stiloul (unul special, pe care l-am primit tot de la un personaj din Hotel Universal, Adi Darabană), n-am superstiţii în legătură cu scrisul, dar am toate superstiţiile din lume în privinţa celor pe care-i iubesc.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea, de James Lacey şi Williamson Murray (II)

Codrut

Arsă de vie – Souad împreună cu Marie-Therese Cuny

Andreea Andrusca

Fragment în avanpremieră: ”Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, de Alin Ciupală

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult