Recomandat

Fragment în avanpremieră: ”Nopţi albe. Jurnal de călătorie în Egipt”, de Oana Păun

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Nopţi albe. Jurnal de călătorie în Egipt”, de Oana Păun, ce a apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Hexagon. Cartea de călătorie. 

Menționăm că lansarea romanului va avea loc în cadrul Tîrgului Internaţional de Carte Gaudeamus 2017 (standul Editurii Polirom, Pavilionul central, Romexpo), duminică, 26 noiembrie, ora 13:00. Invitaţi: Laura Sitaru, George Grigore, Peter Sragher.

Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

O bursă de nouă luni la Cairo, alături de alte colege din România, este ocazia perfectă pentru o tînără absolventă a secţiei de arabă de la Universitatea din Bucureşti să descopere Egiptul la începutul anilor 2000. Cazată la un cămin pentru studenţii străini veniţi să înveţe limba arabă, reuşeşte pe parcurs să se amestece printre locuitorii capitalei, să le înţeleagă cultura şi obiceiurile, să savureze mîncarea şi băuturile locale, dar şi să viziteze alte locuri din Egipt, de la Alexandria la Luxor şi de la oaza Siwa la Muntele Sinai. Iar araba literară pe care o aprofundează la universitate este completată de limba vorbită de oamenii obişnuiţi, mult simplificată şi greu de înţeles pentru cei care au studiat doar pe băncile facultăţii. Nopţi albe este o carte despre locuri, istorii şi personaje dintre cele mai diverse, dar şi despre prietenii legate între străini aflaţi departe de casă, o carte despre un altfel de Egipt, văzut aproape din perspectiva localnicilor.

Fragment în avanpremieră:

Ca piramida de la Saqqara, Cairo este un oraş în trepte. Pe treapta cea mai de jos ar putea fi oamenii cu case din chirpici, ca părinţii Nourei. Nu, întâi sunt oamenii care locuiesc în Gabal

El-Mait[1], pe care i-am văzut din taxi într-o zi. Apoi sunt părinţii Nourei. Undeva la mijloc suntem noi, cu bursele noastre de 90 de lire, care cumpărăm fructe de pe Soleiman Gohar, unde se mai vând cartofi dulci şi ful şi unde se calcă rufe în garaje. Între noi şi treapta doamnei de Rochefort mă întreb cam câte trepte or mai fi.

În Midan Tahrir ai ocazia să te întâlneşti cu toată piramida. Vânzătorul de cravate din capul străzii Qasr El-Nil ar putea într-o zi să-i vândă o cravată chiar soţului doamnei de Rochefort. Cairo nu este altceva decât o sumă de contraste, o îmbinare de culori mai aprinse sau mai stinse, mai potrivite unele cu altele sau mai nepotrivite, ca peticele cortului din Siwa. Este un caleidoscop uriaş în mâna unui copil uriaş, care îl tot mişcă, rearanjându-i mereu pietricelele în alte forme.

Pe stradă, cel mai mult mă uit la femei şi la galabiile lor, de diferite culori şi modele.

Despre femeile din Cairo am stabilit în sinea mea că sunt femeile cuvântului „acum”, fără să pronunţe prea des acest cuvânt. Pe ele nu le vezi nicicând visând cu ochii deschişi la viitor sau rememorând nostalgice întâmplări din trecut. Femeile astea mereu au treabă: descarcă tăvi cu pui şi oale cu orez din maşini, scriu în catastife litere mici şi jucăuşe ca nişte insecte, cresc copii, conduc şcoli şi ministere. De câte ori vei vedea o femeie în Cairo, nu o vei vedea stând degeaba. Cele de pe stradă nu se plimbă, ci se duc undeva.

Doar fetele care se întâlnesc cu iubiţii lor pe cornişă ar putea părea că nu fac nimic. Dar nici măcar ele, aflate în cele mai romantice perioade din vieţile lor, nu au privirea galeşă specifică

acestor episoade. Dina, când a oftat după iubirea pierdută, a uitat imediat şi a vorbit apoi cu veselie despre altceva. Iubirea nu le transformă pe fetele şi pe femeile din Cairo în nişte fiinţe neajutorate. Dimpotrivă, le trezeşte spiritul şi le pune luminiţe în ochi. Dar nu orice fel de luminiţe, ci acelea pe care le au şi atunci când glumesc. Sau cum are Zizi când dansează. Cum are Speranţa Militaru când ne vede pe noi, îmbrăcate mereu altfel decât ea. Cum are Noura tot timpul.

Iubirea nu le face dramatice, melancolice, visătoare. Iubirea le face să glumească, să râdă şi să bată din palme. Ca dansul. Iubirea e partea uşoară a vieţii şi asta li se citeşte în ochi.

Noura e îndrăgostită de logodnicul ei sau este doar îndrăgostită de ideea de a se mărita cu el şi între aceste două situaţii inima ei nu ştie să facă diferenţa. I se citeşte asta în ochi. Zizi e îndrăgostită de viaţă. Speranţa Militaru nu mai e îndrăgostită lulea de soţul ei, dar soţul ei îi cumpără mereu inele şi brăţări şi, din cauza asta, ea e îndrăgostită de surprize şi de tot ce e nou.

În mare parte, Noura e cea mai frumoasă pentru că zâmbeşte mereu, chiar şi atunci când cară oalele cu orez. Iar când ceva o amuză foarte tare, îşi loveşte palmele una de cealaltă, de parcă s-ar pregăti să aplaude. Alteori, dacă o faci să râdă, îţi face complimente:

— Enti shatra![2]

De fapt, Noura ştie că nu sunt mereu deşteaptă. De obicei îmi spune că sunt deşteaptă pentru că s-a întâmplat să înţeleg vreo frază în limba ei complicată de fată simplă fără multă şcoală. În restul timpului, zeci de fraze rămân neînţelese. Uneori, când nu înţeleg, ea spune bossy şi îmi mai explică o dată, puţin mai rar, dar cu aceleaşi cuvinte, pentru că ea nu are de unde să ştie multe cuvinte. Palma Nourei are atunci degetele lipite, gestul cu care de obicei facem semn maşinilor să încetinească pentru a putea traversa. Zice „Stai puţin”, iar mâna îţi spune şi ea „Stai puţin”.

Îţi cere puţintică răbdare, cu convingerea că se poate să traversăm împreună această ruptură în comunicare. Uneori nu se poate. Cu nici un chip nu înţeleg ce vrea să spună şi ea abandonează subiectul, iar degetele i se despart şi palma i se lasă în jos cu o fluturare, care înseamnă ma’alesh. Eu mă supăr că nu am înţeles. Dar pentru Noura nu contează: dacă am înţeles măcar o propoziţie din trei, sunt deşteaptă. Mai mult ca sigur Noura înregistrează şi situaţiile în care am fost cam nătângă, dar preferă să nu le numere. Le numără pe cele când am fost deşteaptă şi apoi trage linie: eşti deşteaptă!

Aşa face, dacă mă gândesc bine, şi Muhammad de la poartă, aşa fac şi mushrifele, aşa fac toţi vânzătorii de pe Soleiman Gohar de la care am cumpărat vreodată fructe. Aşa sunt oamenii din Cairo, de pe oricare treaptă a piramidei. Când le spui bună ziua în limba lor, te laudă că vorbeşti arabă foarte bine. Dar când nu înţelegi mai nimic din ce-ţi spun, recurg la engleză şi la semne, fără să-ţi atragă atenţia că nu prea vorbeşti arabă. Oamenii din Cairo văd totul cu plus în faţă. Aş putea foarte bine să mă înşel, pentru că nu am văzut decât o părticică din ei, iar restul ar putea să fie exact opusul. Dar, dacă mă iau după ei, cei pe care i-am cunoscut, şi pun plus în faţă, îmi rezultă că aşa sunt oamenii din Cairo: mereu cu zâmbetul pe buze şi gata să te înveselească şi pe tine. Oamenii din Cairo sunt deştepţi. Ei ştiu că viaţa e scurtă.


[1] Muntele Morţii, vechi cimitir islamic în sudul oraşului Cairo, lapoalele muntelui Mokattam, unde locuiesc oamenii săraci, care şi-au făcut adăposturi chiar printre morminte.

[2] Eşti deşteaptă! (arabă).


Despre autoare:

Oana Păun a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti, specializarea arabă-engleză. În anul universitar 2000-2001 a beneficiat de o bursă de studiu în Cairo. În 2015 a publicat la Editura Smart Publishing volumul de povestiri Decalog personal.

Articole similare

One World Romania 2011 – 5. 20 Martie (I)

Delia Marc

Femei, de Charles Bukowski

Jovi Ene

Fragment: ”Apocalipsis”, de Adrian G. Romila

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult