Interviu Recomandat

Interviu Marta Petreu: ”Pentru romane mă gîndesc întotdeauna la persoane obişnuite, chiar umile”

Marta PetreuDespre cărțile Martei Petreu, am scris de mai multe ori pe Filme-cărți.ro, fie că este vorba de Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian”, de Acasă, pe Câmpia Armaghedonuluisau de cea mai recentă carte apărută la Editura Polirom, Biblioteci în aer liber”. A venit firesc apoi și ideea unui interviu cu autorea acestora, iar doamna Marta Petreu a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale.

-Poezie, filosofie, proză, istorie a culturii, publicistică – aveţi una dintre cele mai diversificate creaţii între scriitorii şi oamenii de cultură români de astăzi şi din totdeauna. Mai este vreun gen literar care vă tentează şi pe care planificaţi să-l exploraţi?

O, nu sînt singura, aproape toţi optzecişii au scris cam de toate, iar cei din generaţia anterioară, la fel. Mă gîndesc cu jale că nu am talent pentru teatru, mi-ar plăcea să scriu o piesă, două, de teatru, asta n-am mai făcut.  

-Am câţiva prieteni ardeleni la origine ca dumneavoastră, care susţin că Ardealul este o identitate culturală distinctă în peisajul European, că ar fi putut şi ar fi meritat poate să fie o entitate istorică separată şi de România, şi de Ungaria, şi de Austria, şi de Turcia. Împărtăşiţi această opinie sau cel puţin v-aţi ‘jucat’ vreodată cu astfel de gânduri?

Păi da, Transilvania era altfel, cu istoria ei complicată şi cu amestecul de populaţii, români, maghiari, germani şi alţii.  Era. Mă tem că nu mai este. Şi-mi pare rău. După 1918, prin amestecul ei de populaţii, Transilvania a fost o problemă politică pentru statul român. Atunci, luîndu-se după moda europeană, nouă, toxică şi imperativă ca orice modă, România visa la puritate etnică. În mod paradoxal, şi mi-ar plăcea să citesc nişte studii pe tema asta, „purificarea etnică” n-au realizat-o (decît în parte) cei care au visat-o, ci regimul socialist. În timpul socialismului ne-au plecat evreii şi germanii (pe bani!). Iar după 1990, cînd ne-am cîştigat dreptul la libera circulaţie, au început să ne plece maghiarii. Ştiu de la prieteni de-ai mei că în şcolile maghiare din Transilvania nu mai sînt destui copii… oamenii tineri pleacă în Ungaria, întîi pentru un an, apoi pentru doi, iar pînă la urmă rămîn acolo, presupun că în primul rînd din motive economice, copiii lor se nasc tot acolo, fireşte. Dacă lucrurile merg tot aşa, în scurtă vreme Ardealul se va goli şi de maghiari. Aşa că Transilvania se schimbă: într-un coşmar ce nu se mai termină, devine tot mai „pură” din punct de vedere etnic, mai uniformă în comparaţie cu diversitatea care o caracteriza şi care mie îmi plăcea foarte.

Nu pot lua în serios ideea unei Transilvanii ca stat de sine stătător: presiunile politice din zona noastră, a României, sînt aşa de mari, încît un stătuleţ cît Transilvania ar fi înghiţit dintr-o singură îmbucătură de vecinul cel mare şi tare.

Acasa pe Campina Armaghedonului-‘Acasă, pe Câmpia Armaghedonului’ este una dintre cele mai frumoase cărţi de proză pe care am citit-o în ultimul deceniu, dar pare a fi şi o carte foarte personală, cu o structură aproape autobiografică. Deşi am trăit în România o mare parte din viaţă, am fost surprins de aspecte ale vieţii comunitare şi religioase în satul românesc ardelenesc pe care le descrieţi în carte şi pe care eu ca ‘regăţean’ nu le cunoşteam. Mai supravieţuieşte ceva din această lume astăzi, după dispariţia generaţiilor care sunt descrise în carte?

Vai, mai este pămîntul şi cerul… şi satele de pe Valea Someşului, tot mai prăpădite, tot mai scufundate-n pămînt… şi oamenii, tot mai puţini şi mai bătrîni… săraci, mai săraci decît pe vremea lui Ceauşescu…, săraci, munciţi, pămîntii, umiliţi.  Mai multe femei vîrstnice decît bărbaţi. O jale. Îmi vine să plîng cînd scriu asta. Noi am fost o ţară agrară, o ţară de ţărani, cu o eternă problemă ţărănească. Acum ţărănimea iese din istorie în mod biologic, prin moarte naturală. Satele – ce se va întîmpla cu ele? Nu ştiu…  Ce se va întîmpla cu pămîntul? Pămîntul acesta mănos, care ne-ar putea hrăni, dacă ar fi lucrat. Nu ştiu.

Cît despre viaţa religioasă din sate, nu prea mai ştiu mare lucru, am plecat de prea multă vreme.

-Cum credeţi că vor primi cititorii străini traducerile ‘Câmpiei Armaghedonului’? Avem (cultura şi literatura română) puţină experienţă cu traduceri ale unor romane cu tematica legată foarte strâns de istoria noastră atât de specifică şi modul nostru atât de specific de a ne raporta la istorie. La ce fel de reacţii vă aşteptaţi, de ce fel de lecturi credeţi că va avea cartea parte?

Habar nu am cum o să fie primită cartea. Nu am instrumentul pentru lansarea cărţilor mele nici aici, multe volume de-ale mele n-au fost comentate în nici un fel, cu nici un rînd, cum aş putea eu să ştiu dacă se va găsi acolo cineva care să cumpere cartea, dară-mi-te s-o citească sau s-o comenteze? De obicei, în spaţiul francez, cumpărătorii de carte iau un volum după recomandările făcute la televiziuni sau de suplimentele literare ale ziarelor. Uneori, în librării, pe cărţi vezi un bileţel: „Recomandarea librarului”. S-ar putea ca totul să fie un eşec. O carte apărută într-o altă ţară şi rămasă fără comentarii este un eşec. România nu are încă un statut cultural bine definit în Occident, mai are de lucrat pentru asta. Peste vreo douăzeci sau treizeci de ani, dacă va continua să exporte cultură, va intra şi ea în rîndul lumii, va fi o prezenţă culturală normală. Eu nu am cum să aştept pînă atunci.

Biblioteci in aer liber-Folosiţi în ‘Biblioteci în aer liber’ termenul de ‘socialism real’ pentru a descrie perioada comunistă din istoria României, dar nu îl explicaţi niciodată în carte. Puteţi să explicaţi aici de unde provine această expresie şi de ce o folosiţi în mod repetat?

La noi nu a fost comunism în sensul pur şi propriu al conceptului, nici Ceauşescu n-a pretins asta. A fost un totalitarism de extremă stîngă, copiat după modelul sovietic. Această epocă istorică, în care noi am imitat realitatea din Uniunea Sovietică, eu o numesc „socialism”; iar pentru a nu fi confundat cu socialismul din teorie, din utopie, din texte, ci pentru a trimite direct la realitatea totalitară terifiantă pe care eu am trăit-o, adaug „real”. Folosesc această sintagmă ori de cîte ori am nevoie de ea, adică ori de cîte ori mă refer la perioada cuprinsă între sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi anul 1989.

-Îmi pare că vă fascinează perioada interbelică şi câteva dintre marile personaje ale literaturii şi culturii române din acea perioadă – Cioran, Sebastian, Nae Ionescu, Eugen Ionesco. Cred că dincolo de conflictele de idei, este vorba şi despre personaje fascinante – tineri care sunt mistuiţi de idealuri, care văd cu ochi critic lumea în care trăiesc şi caută soluţii, care greşesc în găsirea acestor soluţii şi unii dintre ei plătesc amarnic greşelile, alţii reuşesc să se recupereze parţial. Nu vă tentează să scrieţi o carte de ficţiune, un mare roman despre aceşti oameni, despre generaţia şi vremurile lor?

Nu, deloc. I-am studiat, pe aceştia şi pe alţii, pe Eliade, pe unii avangardişti chiar. De obicei, cînd studiez un autor el este pentru mine fascinant, încerc să ajung la temperamentul lui, la mediul lui de viaţă, la structura şi pulsiunile lui afective… adică la fundamentul din care se nasc reacţiile şi creaţiile intelectuale. Îi acord fiecăruia toată atenţia mea. Generaţia asta, sincronizată cu ceea ce se petrecea în Europa, are o bună doză de malignitate: aceea a mediului european cu care ea era contemporană, mediu pe care l-a imitat zelos, plus a mediului natal, fireşte. De, noi am fost şi mai sîntem o cultură imitativă… Dacă însă îi compari pe Eliade, Cioran, Ionescu, Noica, Miron Radu Paraschivescu, Sebastian, Gherasim Luca etc. cu autori europeni de aceeaşi generaţie, cu Klaus Mann de pildă, îţi dai seama cît sînt de marginali, cît era de marginală şi de naţionalistă era atunci cultura românească, şi te apucă o jale…

marta-petreu-193x300Nu mă tentează să scriu un roman despre ei, nu, pentru romane mă gîndesc întotdeauna la persoane obişnuite, chiar umile, la tot felul de oameni oarecare pe care i-am întîlnit în viaţa mea şi care şi-au purtat tragediile, dramele şi bucuriile în tăcere, oameni care nu sînt neapărat intelectuali, mulţi sînt  pălmaşi... Ăştia mi se par mult mai interesanţi pentru proză. Eu vin din mediul ţărănesc, neamurile mele sînt ţărani şi orăşeni din lumea celor care nu cuvîntă, adică muncitori, funcţionari etc., ei mi se par la fel de impresionanţi, dacă nu mai impresionanţi, ca intelectualii cu succes european. Sînt reali. Nu au nimic din suferinţa creaţiei intelectuale şi artistice, au însă problemele fundamentale, de viaţă şi moarte, au iubiri, copii, nu le ajung banii, au boli, n-au loc de muncă, au succese, au bucurii calde şi aşa mai departe. Ei sînt viaţa, ei sînt realitatea. În faţa lor, stau cuminte şi fără grai, întrebîndu-mă cît din ce sînt ei pot eu să prind într-o carte.

-Aţi studiat şi aţi scris mult despre personalităţi ale culturii româneşti care au trăit în exil. Dumneavoastră însă păreţi întotdeauna că vă întoarceţi nu numai în România, ci mai precis – în Clujul în care aţi trăit şi creat cea mai mare parte a vieţii. Nu aţi fost niciodată tentată să ’emigraţi’ barem în Bucureşti? Credeţi că aţi fi lucrat şi aţi fi scris altfel?

Puteam să mă mut în Bucureşti la începutul anilor 1990, n-am făcut-o, din motive familiale. Uneori îmi pare rău: aş fi scris mai puţin, cu siguranţă, dar, în această cultură şi literaturocentrică, şi centralizată pe autoritatea capitalei, aş fi avut un statut mai bun. Alegerile greşite se plătesc… prima mea alegere greşită însă a fost la linia de plecare, atunci cînd am terminat liceul şi m-am dus la facultatea de filosofie. Trebuia să aleg altceva, o cu totul altă meserie, în care să fiu mai utilă, să fiu mai de folos semenilor. Puteam. Sînt convinsă că m-aş fi descurcat bine orice mi-aş fi ales. Am greşit, iar restul a fost o consecinţă a acestei prime erori. Mă consolez spunîndu-mi că data viitoare voi fi mai atentă.

-Ce credeţi că a cauzat disputa stârnită de cartea ‘Diavolul şi ucenicul său’? Este posibil ca unele dintre conflictele ideologice interbelice să continue mult după ce protagoniştii au dispărut de pe scena vieţii? Va fi vreodată posibilă o analiză calmă, echilibrată, obiectivă a epocii şi protagoniştilor ei?

Să răspund strict la prima întrebare: Cînd a fost vorba despre Eliade s-a întîmplat la fel, a trebuit să treacă mult mult timp pînă cînd trecutul lui politic a fost recunoscut şi asumat ca atare de intelectualitatea românească. În mare, acelaşi mecanism, complicat cu faptul că Sebastian este evreu, a funcţinat şi funcţionează şi-n cazul lui Sebastian. O să mai treacă ceva vreme şi în final o să se vadă că am dreptate. Cazul lui seamănă cu al altor evrei europeni, cu al lui Stefan Zweig, de pildă, sau cu Emil Ludwig… fără să aibă celebritatea acestora, bineînţeles, Sebastian avînd şi scuza că era foarte tînăr.

Noi ne aflăm în coada cometei… adică în trena unui război ideologic dintre trei tabere, între extrema dreaptă, extrema stîngă şi democraţie. O înfruntare care a început imediat după Primul Război Mondial şi care s-a încheiat după căderea socialismului real răsăritean, cred… dacă s-a încheiat… în realitate la noi pare să continue. Oricum, un conflict care nu şi-a consumat încă toate consecinţele. Urmările unui asemenea război nu pot fi mistuite chiar aşa uşor, de pe o zi pe alta, iar din povestea  asta nimeni n-a scăpat teafăr.

Scriind despre Sebastian, eu m-am atins de un mit recent al lumii intelectuale. Între a tăcea şi a scrie şi publica, eu am ales, ştiind dinainte că o să urmeze o chestie urîtă, a scrie şi-a publica. La receptare, am fost prinsă între tabere diverse. Unii au fost drăguţi de tot, mi-au contestat pînă şi îndreptăţirea de a-l numi pe Nae Ionescu „diavol”… deşi aveau citate în cartea mea vreo 4 sau 5 surse interbelice. Ei, între timp am publicat un studiu, „Portretul învăţătorului ca diavol”, în care citez vreo treizeci de surse, dacă nu mai multe, pentru Nae-ca-diavol. S-ar cuveni ca acei critici care m-au ofensat atunci să îşi ceară scuze – public, cum publică a fost ofensa. Credeţi că au făcut-o?

Aşa că, de la de la ignoranţă la exces de zel, ca să spun aşa, au fost de toate în receptarea cărţii mele despre Sebastian. Analiza mea este calmă şi echilibrată, cred. Atîta doar că, din fericire pentru mine, în această carte am reuşit să scriu expresiv.

O analiză calmă a epocii etc. de asemenea am făcut. Şi n-am recurs, ca unii autori români de succes, la pseudoexplicaţia prin lipsa de moralitate a intelighenţiei româneşti. Eu chiar am analizat epoca pornind de la: rădăcinile ei, contextul european revoluţionar şi setos de purificări, ba de rasă ba de clasă, mişcarea ideilor, imitarea de către noi a Occidentului, biografia personalităţilor luate în discuţie etc. Aştept cu mare curiozitate să vină altcineva şi să reexamineze totul.     

0302marta-petreu-2-Luaţi în considerare în privinţa cărţilor dvs. opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Să vă spun drept, eu folosesc computerul ca maşină de scris şi ca poştă rapidă: adică, îmi scriu cărţile şi îmi trimit e-mail-urile. În rest, sînt nepricepută.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveţi timp să citiţi? Dacă se poate, recomandaţi cititorilor noştri trei cărţi româneşti recente pe care le-aţi lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

E o literatură splendidă, plină de probleme vitale. Merită.

De o lună şi jumătate, după cea mai recentă operaţie la ochi pe care am suportat-o, n-am mai citit nimic. Pentru că, fizic vorbind, am fost inaptă. Dar: da, citesc literatură română contemporană, am autori favoriţi, cărţi favorite. Dintre ultimele cărţi bune pe care le-am citit de curînd: Ileana Mălăncioiu, Vina tragică, reeditare la Polirom, Antonio Patras, Scriitorul şi umbra sa…, o încîntătoare carte despre proza lui Lovinescu, Traian T. Coşovei, Aritmetica pleoapelor, Ovidiu Pecican, Noaptea soarelui răsare. Toate sînt de luat pe-o insulă, în vacanţă. Dacă este vorba despre insula lui Robinson însă, atunci aş lua cu mine Biblia, tragicii greci, Dante, Goethe, Faust, de fapt mi-ar plăcea să iau Goethe integral…, apoi Tolstoi, Război şi pace, Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Petru Dumitriu, Incognito, pentru că e un roman perfect, la fel de valoros ca romanul lui Bulgakov…, Hesiod, Shakespeare şi… toate cărţile lui Klaus Mann, precum şi Jurnalul lui Thomas Mann.

-Credeţi că se poate trăi din scris în România?

Ce glumă bună! Cum să se poată?, da’ ce, sîntem pe vremea lui Carol al II-lea, care voia ca-n ţara lui nici un scriitor să nu rabde nici o privaţiune?

-În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeţi că nu se poate trăi din scris în România?

Deoarece cărţile noastre nu se vînd. Şi nu se vînd nu numai pentru că alte mijloace de divertisment (Aristotel însuşi justifica arta, orice fel de artă, ca mijloc de divertisment, de plăcută petrecere a timpului) ne concurează cu succes, nu numai pentru că oamenii sînt săraci şi n-au bani de cărţi, nu numai pentru că, vai, creşte numărul analfabeţilor, ci şi pentru că publicul românesc, într-o clasică tradiţie a autodispreţului faţă de tot ce este produs românesc, cumpără mai degrabă traduceri decît autori români. Dar şi dacă tirajul volumelor noastre ar fi cumpărat complet, în prima zi cînd e pus în vînzare, tot nu am putea trăi din scris. Gata, s-a terminat. Scriem pentru că sîntem… maniaci, îmi vine să spun. Scriem şi ţinem sus cerul culturii româneşti – şi gata, asta e singura noastră răsplată, că reuşim să-l ţinem la locul lui, deasupra noastră.

-Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Cred că e prea tîrziu pentru asta… Sigur, ceva tot s-ar putea face, o educare subtilă a publicului încît să citească şi autori români, nu numai străini: emisiuni TV, lecturi la şcoală, un anume tip de învăţămînt care să le spună elevilor şi studenţilor secretul, marele secret: cititul este o activitate voluptoasă şi totodată profitabilă, de pe urma căreia eşti mai ştiutor, mai deştept, mai uman, mai plin de imaginaţie, mai subtil, mai bogat…

-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viaţa, de a scrie?

Biblia, dar nu mi-a modificat felul de-a vedea lumea, ci mi-a dat felul de a vedea lumea, căci am crescut în sucul ei.

Iar felul de a privi viaţa mi l-a modificat viaţa însăşi. Trăieşti, o păţeşti, şi, dacă nu eşti idiot, iar eu nu sînt, ţi se modifică felul de a privi lumea, oamenii, întîmplările… Iar pe măsură ce te coci, ţi se modifică şi scrisul… aşa cum înaintînd în timp ni se modifică pielea, să zicem.

-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Dragilor pe care nu vă văd: n-am mai dat niciodată un interviu unei echipe. Sînt un pic intimidată! Ca să vă răspund tuturor (cîţi sînteţi?): da, am avut şi am tabieturi. Cînd eram tînără şi scrisul mi se părea o activitate, cum să spun, de-a dreptul miraculoasă, sărbătorească, cînd în mine dorinţa de a scrie era mai mare decît ştiinţa de-a o face, aveam mai multe tabieturi ca acum. Acum pot să scriu oriunde, la orice oră, în orice loc, inclusiv în tren sau în avion. Locuiesc într-un bloc ceauşist, în care e o gălăgie de şantier şi discotecă simultan, la care se adaugă răgetele familiilor care se ceartă, iar eu aud totul prin pereţi, inclusiv înjurături incredibil de ingenioase, capodopere de simţire rea. Şi totuşi: scriu.

Am superstiţii, cum să nu! Nu mai public nimic din ce scriu şi, mai nou, nu mai vorbesc cu nimeni despre ce scriu, pînă nu e gata textul. Sau cartea. De felul meu sînt vorbăreaţă, aşa că tăcerea asta mă chinuie, dar am ajuns la concluzia e cel mai sănătos fel de a proceda.

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

Un David Copperfield ca niciunul altul: The Personal History of David Copperfield (2019)

Dan Romascanu

Prin blogosfera cinefilă (22 – 28 iulie 2019)

Dan Romascanu

O revenire imposibilă: Fedora (1978)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult