Interviu Recomandat

Interviu Florin Lăzărescu: ”Sunt fascinat de magia vieții obișnuite”

Florin Lăzărescu
Florin Lăzărescu

Nu sunt la primul interviu cu Florin Lăzărescu, dar se pare că fiecare carte a sa îmi stârnește un interes foarte mare pentru felul în care a fost ea concepută, cum a fost gândită până la publicare de către scriitorul din Iași. Încă nu am scris despre ”Întâmplări și personaje”, apărut la Editura Polirom (sper să o fac cât de curând), dar am stat de vorbă cu Florin Lăzărescu despre acesta, despre magia povestirilor, dar și despre pasiunea sa pentru fotografie. Enjoy!

-Pare că te-ai născut a fi povestitor. De altfel, eu cred că ești unul dintre cei mai buni povestitori (în scris) dintre scriitori. Bănuiesc că, la vreo petrecere, ești sufletul ei. De unde a venit declick-ul în această ”meserie”, cum ți-ai descoperit această pasiune?

Doar pare că m-am născut povestitor :). Cred mai degrabă că devii decât că te naști într-un anumit fel. În primul rând, m-am apucat de scris pentru că am devenit un cititor pasionat imediat ce am deprins alfabetul. Apoi pentru că am trăit printre oameni cărora le place să povestească și să asculte povești. Iar, în general vorbind, cred că toți oameniii iubesc poveștile, că suntem flămânzi de ficțiune, că trăim într-o ficțiune. Până și știrile tv sau articolele de cancan sunt tot ficțiune, doar că e construită altfel, că e mai aplicată pe publicuri țintă. Declick-ul a venit destul de târziu, la terminarea facultății, când am renunțat la visul meu de a ajunge teoretician al literaturii în schimbul literaturii propriu-zise.

-Plecând de la prima întrebare, ai fost o perioadă și profesor pe undeva la țară. Cu aura de povestitor, bănuiesc că făceai furori în rândul elevilor, întotdeauna pasionați de un profesor care povestește, care explică, care le împărtășește într-un alt mod viața și lecțiile ei. Cum a fost, ai nostalgia profesoratului? Te potrivești mai bine în haina de scriitor sau în cea de profesor?

Aceea a fost și perioada în care m-am apucat de scris. Făceam un master, aveam ore doar în week-end, la oraș nu prea mă descurcam cu banii și — după ce inițial renunțasem la un post de titular de română în Iași – am fost nevoit să mă duc profesor suplinitor la țară. Eram navetist mai ciudat, patru zile – acasă, în satul părinților, trei – în Iași. În singurătatea de acasă m-am și apucat de scris. Mi-ar fi plăcut mult să ajung profesor universitar. M-am și pregătit intens pentru asta. Dar în vremea respectivă, trebuia să cari multă vreme geanta unui „maestru” ca să intri în sistemul universitar. Nu am nostalgia profesoratului, sistemul școlar românesc mi se pare jalnic. Mă felicit că am renunțat atunci la postul călduț de titular pe română în Iași, din care cred că aș mai fi ieșit cu greu sau niciodată. Cred că haina de scriitor e singura care mi se potrivește – deși de-a lungul vremii am îmbrăcat foarte multe și foarte diferite –, singura care-mi dă libertatea de mișcare de care are nevoie felul meu de a fi.

-În ultimul timp, au tot apărut cărți care au ca temă și pasiunea pentru câini. Din cartea ta ”Întâmplări și personaje”, aceștia apar mai curând ”șifonați” sau, mai bine spus, există la fiecare colț un câine care te agasează, te agresează, fie prin lătrat, fie direct printr-o mușcătură. Nu ți-e teamă să nu sară asociațiile pentru protecția animalelor? Care este poziția ta față de animale, cât de curând vei adopta unul (dacă nu ai) și ce va fi acesta?

Toată viața mea am fost hăituit de câini și acum tot eu trebuie să-mi cer scuze, să am grijă ce spun despre asta? 🙂 Cred că prin ceea ce scriu în carte se vede chiar și simpatia mea față de unii, nu doar teama. În rest, adopția unui animal e o chestiune personală, o respect. Însă eu unul, la câți flămânzi am întâlnit în România, prefer oricând să ajut un om înaintea unui animal.

-Cum stai cu memoria? Întreb asta pentru că, la FILIT 2014, Gheorgi Gospodinov spunea că poartă la sine mereu un carnețel, unde își notează frânturi de frază, momente, imagini, pentru a le folosi mai târziu în prozele sale. Chiar avea câteva bune pagini scrise la Iași. Cum procedezi, îți notezi în scris sau în memorie, te repezi cum ajungi acasă să scrii o povestire la laptop?

Dintr-un anumit punct de vedere, cartea asta poate fi privită și ca un „carnețel de notițe”. Toate povestirile din ea sunt scrise la cald, aproape imediat ce am remarcat un personaj sau o întâmplare demnă de reținut. Numai că eu prefer laptopul sau mobilul în locul pixului și al hârtiei. Am o memorie destul de ok ca să țin minte ceva de pe stradă până ajung la laptop. Iar, mai nou, nici nu-i nevoie de asta. Îmi notez într-un fișier pe mobil.

-E ceva inventat în cartea asta? Totul pare cumva decupat din viața ta, mai ales că, într-una din povestiri, ”Tu singur”, scrii: ”Niciodată n-am reușit să inventez lucruri mai șocante, mai absurde decât cele pe care le-am văzut cu ochii mei”.

Există o singură povestire, sub formă de sinopsis, în care pornesc de la un caz real și fac ficțiune. În restul de două sute și ceva, sunt doar lucruri pe care le-am văzut, auzit, simțit în viața obișnuită. Dar separația asta dintre realitate și ficțiune nu mi se pare relevantă. Poți scrie o povestire execrabilă, pornind de la o întâmplare reală extraordinară. Și invers: poți scrie o povestire senzațională, ca-n Seinfeld, despre nimicul cotidian. De fapt, ceea ce contează e doar maniera în care scrii, ceea ce decupezi din realitate, modul în care îți construiești frazele, transmiți emoția, niciodată întâmplările – reale au ba – în sine.

Intamplari si personaje-Scrii de ceva timp (cu o întrerupere) articole săptămânale la ”Suplimentul de cultură”, rubrică pe care o citesc și eu săptămânal, câteva dintre aceste articole regăsindu-se și în volumul ”Întâmplări și personaje”. Cum este să găsești în fiecare săptămână un subiect care merită a fi publicat, cât de greu este să scrii ”la termen”?

Găsitul subiectelor nu-i greu niciodată. Dacă ies din casă, observ cel puțin două-trei lucruri de poveste pe zi. Problema e să găsești timpul și starea necesare ca să scrii. De fapt, ideea rubricii de micropovestiri pentru Supliment așa mi-a venit: nu reușeam să dau la termen articolele de opinie. Și-atunci am schimbat rubrica, am făcut-o de „întâmplări și personaje”, pentru că oricînd aveam backup în Jurnal, pot prelua oricând de acolo, dacă nu am timp să scriu ceva nou.

-Am citit prin anumite locuri despre o anumită formă de respingere a genului de cărți formate din articole publicate prin reviste, ziare etc., a publicisticii adunate la puțin timp după ce aceasta a fost scrisă. Care este motivul pentru care ai vrut să aduni, la rândul tău, niște articole într-un volum, nu te-ai temut de o astfel de respingere?

Cartea mea nu e formată din articole publicate în revistă, ci din povestiri gândite, scrise și asumate ca literatură, în Jurnalul meu. Doar o treime din povestiri au apărut în „Suplimentul de cultură”. Și chiar să fi fost toate publicate în revistă, repet, nu vorbim de o rubrică de articole după rigori jurnalistice, ci de una de literatură, în care public povestiri din Jurnalul meu, început cu peste 12 ani în urmă. Apoi consider volumul acesta o carte pentru că respectă o structură, o cronologie, o unitate stilistică, un mod de a privi și povesti lumea, pentru că am lucrat la „montaj” la fel de mult ca și cum aș fi scris o carte de la zero. 

-Ești interesat de magie, de fantastic? Întreb asta pentru că aproape toate prozele din ”Întâmplări și personaje” sunt realiste ”până în măduva oaselor”, dar există și câteva, puține, mai greu de explicat (ceea ce nici nu ai încercat, ca atunci când te-ai întâlnit în miez de noapte, aproape de pădure, cu o mireasă ce a dispărut printre copaci).

Sunt fascinat de magia vieții obișnuite. Un copil cu o morișcă în mână, pe umerii tatălui său, râzând deasupra capetelor mulțimii, mi se pare mai miraculos decât o icoană care plânge.

-Povestește-ne, te rog, câteva lucruri despre pasiunea ta pentru fotografie. Cum a apărut, când ai de gând să deschizi o expoziție? Mai ales că fiecare fotografie a ta are și spune o poveste (mi-au plăcut mult, de exemplu, viața care transpare din fotografiile din Peștera de zilele trecute), iar o expoziție cu fotografii și povestea lor ar prinde și mai mult la public.

A început să-mi placă fotografia când am înțeles că-mi oferă o posibilitate pe care cuvintele nu mi-o dau: să observ și să transmit o poveste consistentă aproape instantaneu. M-am apucat relativ recent de fotografie, doar de câțiva ani, odată cu primul aparat foto mai acătării, dar mă consider încă un amator în domeniu. Evident, nu mă mulțumesc cu condiția asta, sper să o depășesc în timp. Am avut deja două expoziții de fotografie, mă știu cu o mulțime de fotografi profesioniști, am început să cunosc breasla și pot spune un lucru sigur: fotografia de artă stârnește același interes la public ca și poezia. E doar o impresie că lumea ar fi interesată de fotografie. Publicul larg e interesat doar de pozele personale sau de cele de cancan. E cumva ca și cazul literaturii: dacă folosești cuvintele nu înseamnă neapărat că te interesează literatura. Dacă faci multe poze nu înseamnă neapărat că te interesează arta fotografică.

Mulţumim!

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

Fetițele. Rude sărmane, de Ludmila Ulițkaia

Jovi Ene

Regăsirea speranței pierdute: Întoarcerea, de Hisham Matar

Jovi Ene

Evenimente Polirom si Cartea Romaneasca la Tirgul de Carte de la Frankfurt

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult