Interviu

„Toate filmele din selecția FFE spun povești care merită auzite, într-un limbaj cinematografic divers și ofertant” (Cătălin Olaru, interviu)

Ediția a 28-a a Festivalului Filmului European va debuta la București chiar de Ziua Europei, pe 9 mai și se va încheia la Chișinău, pe 8 iunie, în weekendul alegerilor europarlamentare. În București, Festivalul se desfășoară între 9 – 15 mai, la Sala Luceafărul (Gala de deschidere, pe 9 mai), Cinema Elvire Popesco și Cinema Union (10 – 15 mai) și Cinemateca Eforie (11 – 12 mai). Programul va continua astfel: Botoșani: 10 – 12 mai, Cinema Unirea; Târgu Mureș: 16 – 18 mai, Muzeul Județean Mureș – Secţia de Istorie (Cetate), Sala Multimedia; Sibiu: 17 – 19 mai, Gala – Filarmonica de Stat Sibiu, Sala Thalia | Forumul Democrat al Germanilor din Sibiu, Sala Oglinzilor; Chitila: 17 – 19 mai, Parcul Valea Mangului; Curtea de Argeș: 18 – 19 mai, La Conac; Brașov: 24 – 26 mai, Centrul Cultural Reduta; Chișinău: 6 – 8 iunie, Cinema Odeon.

Am discutat zilele acestea cu Cătălin Olaru,  directorul artistic al FFE, despre ce prespune acest „job”, cum a ales filmele din cadrul Festivalului și ce surprize ne mai așteaptă zilele următoare: 

– Ești director artistic al Festivalului Filmului European din 2022. Ce presupune acest „job” și cum vezi evoluția Festivalului din 2022 și până acum?

Sunt multe sarcinile din job description, dar niciuna la fel de importantă ca aceea, poate banală, de a iubi cinema-ul și de a vedea cât mai multe filme, preferabil pe tot parcursul anului, nu doar când începe efortul de selecție. În general, e simplu: ții ochii larg deschiși, îți stabilești preferații și speri ca măcar o parte din opțiuni să ți se confirme. În cazul Festivalului Filmului European, peisajul are mai multe nuanțe, dat fiind că o parte din filme sunt furnizate prin intermediul institutelor culturale și ambasadelor europene din București. Între filmul văzut ca vehicul de autoreprezentare și obiect înainte de toate estetic, calea de mijloc poate fi dificil de găsit, dar nu imposibil, iar pentru asta nu pot decât să le fiu recunoscător partenerilor noștri.

 

Creșterea a fost constantă: mai multe titluri selectate, mai multe filme premiate la festivalurile internaționale care contează, un număr mai mare de spectatori. Odată cu acest an, m-am lansat în primele incursiuni într-un teritoriu pe care dacă-l califici ca fiind experimental, nu greșești prea mult. În acest sens, aș numi, printre altele, „Svidanie v Minkskie”, regizat de Nikita Lavretski și filmat în plan-secvență cu un iPhone, respectiv „Viver mal” și „Mal viver” ale lui João Canijo, acesta din urmă laureat cu Ursul de Argint la Berlin, filme-gemene care se completează reciproc.

– A fost complicată organizarea Festivalului în timpul pandemiei și ce obstacole ați întâmpinat?

În privința aceasta, răsuflu ușurat, căci e o problemă cu care s-au văzut nevoiți să se confrunte predecesorii mei. În ceea ce mă privește, pandemia nu mi-a îngreunat cu nimic sarcina, deși urmările ei s-au făcut simțite. Long COVID există și în varianta adaptată consumului cultural: aerul în sălile de cinema e mai rarefiat decât era înainte, iar streamingul e doar unul din motive. E drept, de la un an la altul, încet, dar sigur, numărul spectatorilor crește, iar eu nu pot decât să sper că voi mai fi selecționerul Festivalului Filmului European și când sălile vor fi pline nu doar la proiecțiile de seară din weekend sau la cele urmate de discuții cu realizatorii filmelor, ci mai des, dacă nu mereu.

– Ce înseamnă propriu-zis activitatea de selecționar a unui festival de film?

În general, înseamnă să ocupi o poziție privilegiată: alegi ce-i mai bun din producția cinematografică a anului trecut și aștepți. În cazul meu, e un pic mai complicat, iar asta se întâmplă din două motive. Primul e cel expus anterior, care ține de relația cu institutele și ambasadele partenere și reclamă un capital de diplomație pe care încă mă căznesc să mi-l descopăr. Al doilea derivă din faptul că, din organigrama festivalului, nu face parte funcția de trafic, adică de persoană care preia opțiunile directorului artistic și le transmite mai departe către deținătorul drepturilor de distribuție internațională. Drept urmare, e o sarcină pe care mi-am asumat-o eu, ceea ce a presupus o serie de negocieri ocazional îndelungate. Altfel spus, eu am centrat, eu am dat cu capul. Tot ce pot să sper este că vor fi suficienți spectatori în tribune.

– Câte filme ai văzut pentru selecția finală a Festivalului Filmului European?

Număr sau cataloghez mental nefiresc de mult, cel puțin prin raport cu o persoană neurotipică, dar filmele de la ediția asta nu le-am numărat, iar asta s-a întâmplat dintr-un motiv cât se poate de simplu. Sunt destul de sigur că n-au fost cu mult peste cele de 39 de filme alese: în 2024, mi-au ieșit aproape toate pasiențele. Am primit extrem de puține refuzuri și, dat fiind că fiecare refuz a avut la bază un motiv obiectiv și a fost exprimat cât se poate de prevenitor, nu m-am supărat defel.

– Este Blaga’s Lessons – prezentat în seara de deschidere –  filmul-vedetă al Festivalului, având în vedere numeroasele premii primite?

Una din două, ediția 2024 fie n-are filme-vedetă, fie are aproape doar filme-vedetă, ceea ce promit eu că doar pare o afirmație paradoxală, dacă nu chiar prostească. Dacă e să măsurăm subiectivitatea cantitativ, adică judecând în termeni de succes festivalier, vom proiecta în cadrul FFE nu doar filmul laureat cu marele premiu și premiul pentru cea mai bună actriță la Karlovy Vary, adică „Blaga’s Lessons”, ci și laureații marelui premiu și premiului pentru cea mai bună actriță de la Salonic („Animal”, r. Sofia Exarchou), marelui premiu de la San Sebastian („O corno”, r. Jaione Camborda), marelui premiu de la Cinema du réel și celui mai bun film la Berlinale Encounters („Direct Action”, r. Guillaume Cailleau și Ben Russel) sau marelui premiu de la DocLisboa („Svidanie v Minkskie”, r. Nikita Lavretski). Li se adaugă câștigătorii secțiunii Un certain regard de la Cannes („How to Have Sex”, r. Molly Manning Walker), cel mai bun documentar de la Sarajevo („Bottlemen”, r. Nemanja Vojinovic), câștigătorul Ursului de Argint la Berlinale („Mal viver”, r. João Canijo) sau câștigătorul premiului pentru cel mai bun regizor la Venezia Orizzonti („El paraíso”, r. Enrico Maria Artale), iar acestea sunt doar premiile cele mai importante. Dincolo de disticții, cred sincer că toate filmele din selecția FFE spun povești care merită auzite, într-un limbaj cinematografic divers și ofertant.

– Mulțumim!

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

Interviu Vasile Ernu: ”Credinţa este o chestiune personală şi intimă şi nu mă deranjează atîta timp cît nu invadează spaţiul public şi cel privat”

Jovi Ene

„Într-un final am făcut ceva ce i-am promis tatălui meu. Am scris această carte” (Ioana Stăncescu, interviu, FILIT 2022)

Corina Moisei-Dabija

„Togetherness-ul din artă are șansa să ne educe spiritul și mintea” (interviu Liviu Romanescu, actor)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult