Duminică, 27 octombrie, în ultima seară FILIT 2024, s-au anunțat și câștigătorii celor două premii devenite acum o obișnuință la Festival: Premiul Institutului Cultural Român pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română în anul 2023 – Bruno Mazzoni (pentru traducerea în limba italiană a volumului de versuri Variațiuni pe o temă data de Ana Blandiana) și Steinar Lone (pentru traducerea în limba norvegiană a romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu) și Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2023.
Steinar Lone a fost emoționat așa cum nu-l știusem niciodată și mi-am dormit mult să-l întreb despre emoțiile sale, dar și despre ce înseamnă traducerea Solenoidului și, până la urmă, traducerea literaturii române în limba norvegiană. Iată ce a ieșit, în drumul său dinspre Iași spre Oslo, trecând prin aeroportul din Frankfurt:
– Traducerea ta în limba norvegiană a volumului „Solenoid”, de Mircea Cărtărescu, a câștigat la FILIT 2024, „Premiul ICR pentru cea mai bună carte tradusă din limba română“ (ex-aequo, alături de Bruno Mazzoni) Felicitări!
Cum ai primit această veste, prin care valoarea traducerii tale este recunoscută printr-un premiu la cel mai important festival de literatură din România?
Mersi mult pentru felicitări! Și pe scurt, cum am primit vestea: Am primit un e-mail de la ICR.
Dar cu totul neașteptat, fiindcă o traducere a Solenoidului – cea a lui Sean Cotter – primise premiul anul trecut. Iar premiul de acum doi ani, prima dată cînd s-a decernat, a fost tot pentru o carte a lui Mircea Cărtărescu, fiind primit de Eta Hrubaru și Marian Ochoa de Eribe. Cum am și spus în discursul meu, credeam că nu voi avea o șansă acest an.
Apoi: Eram la casa noastră de vacanță la munte în Norvegia, am ațipit după o plimbare lungă spre un vîrf, m-am trezit, am căutat ora la telefon – iată și un e-mail. De la ICR? Dar de mult nu am fost în contact cu ei de acolo. Și mi-a trebuit ceva timp să înțeleg.
– Cât de complicat e să-l traduci pe cel mai important scriitor român în limba norvegiană?
Cînd am tradus primul meu text de Mircea Cărtărescu, nu era încă așa de important. Și era vorba de Travesti, o carte mai subțire, cum cerea și editura atunci, pentru o serie de scriitori mai puțin cunoscuți. Firește că e un text cum sînt toate textele lui. Dar nu mi-a fost teamă. Apoi, cu Travesti și Nostalgia gata traduse, nici cu Orbitor nu mi-a fost teamă. Dar numai primele două volume erau deja publicate cînd am început. Nu știam că în total, va fi o carte de aproape 1500 de pagini. Bănuiam că volumul trei trebuia să aibă cel puțin 400 de pagini.
Firește că e complicat, dar acum m-am obișnuit. Cu Orbitor și mai ales cu Solenoid a fost o muncă enormă, cu o mulțime de detalii, de referințe științifice, istorice… E mai greu acum cu Theodoros, pentru că este o limbă voit arhaică. Am avantajul că pot vedea ce au făcut alți traducători, în italiană, franceză, spaniolă – pentru inspirație. Și traducerea bulgară a apărut, dar nu va fi util pentru mine 🙂 . Am vorbit cu Antzela Bratsou, care mi-a spus că pentru limba greacă e mai ușor: Foarte multe cuvinte arhaice din Theodoros sînt de origine greacă (sau turcă, prin greacă), există și acum în limbă – ca arhaisme. Traducerea norvegiană va fi o provocare, desigur.
– Bruno Mazzoni a mulțumit printr-un discurs foarte oficial, pe tine te-au copleșit emoțiile. Cum a fost? Te-ai gândit vreo clipă că vor porni lacrimile? (Noi nu ne-am așteptat, mai ales că băusem o limonadă împreună o zi mai devreme.)
Da, limonadă de cereale fermentate, nu? Există un proverb care vine din latină, și în limba norvegiană, și în engleză: Still waters run deep. Sau pe latinește „Altissima quaeque flumina minimo sono labi”. Nu știu dacă există o versiune în limba română.
Știam că emoțiile vor veni. Am făcut antrenament, am citit textul acasă și am avut lacrimi în ochi în privința propriului text. Mi s-a mai întîmplat la alte ocazii, cînd am vorbit la înmormîntări în familie. Nu că erau tragedii, erau oameni în vîrstă, aproape o sută de ani, dar un astfel de moment solemn oricum este emoționant.
– Cât de greu e să promovezi literatura română în Norvegia și, mai important, cât de greu e să traduci literatura română în limba norvegiană?
Dar cum este privită literatura norvegiană în România? E la fel, este o literatură de nișă. Chiar dacă recent, am avut un Nobel (de literatură, anul trecut, Jon Fosse). Dar e limpede că Mircea Cărtărescu are un nume la noi, cel mai puțin printre cei care citesc „literatura adevărată”. Și mai ales printre scriitorii norvegieni.
De tradus, e greu pentru orice limbă neolatină transpusă într-o limba germanică. Cuvintele culte sînt diferite, limba norvegiană e ca limba germană, deseori nu împrumutăm un cuvînt, un neologism din franceză sau latină sau greacă, facem un nou cuvînt cu rădăcini germanice. Sintaxa e diferită. Structura frazei e diferită. Mai ales frazele foarte lungi trebuie complet rescrise, regîndite. E la fel cînd eu traduc din limba italiană mai ales, dar și din limba franceză.
În plus, vocabularul românesc nu este complet occidentalizat. Care aduce cu sine și o bogăție, de altfel: Glas sau voce? Variațiunile sau variantele stilistice folosite de scriitori români sînt uneori greu de tradus. Atunci, se vede încă o dată că e mult mai important pentru un traducător să-și cunoască propria limbă, limba țintă, decît limba sursă.
– Aș reitera întrebarea lui Cătălin Sava din ultima seară FILIT: crezi că dacă Mircea Cărtărescu (sau un alt scriitor român) ar câștiga Premiul Nobel pentru Literatură, s-ar schimba ceva în receptarea literaturii române pe plan mondial?
Știm noi acum, după un Premiu Nobel, mai mult despre literatura din Zanzibar? Sau din Coreea?
Dar într-un fel, da. Nobelardul desigur va avea o pătrundere. Iar dacă o ia Mircea… Anglofonii spun întotdeauna, „ei, încă o dată un necunuscut, cineva despre care nu am auzit nimic”. Pentru că lumea anglofonă nu prea traduce. (Anglofonii, nu anglosaxonii – nu am nimic împotriva anglosaxonilor, dar ei nu prea au produs ceva de valoare după Beowulf…) – Or, cu Dublin Literary Award pentru Solenoid, iar o ediție în prestigioasa serie Penguin Modern Classics a Nostalgiei, nu pot spune nimic anglofonii.
Pentru ceilalți scriitori – poate, dar într-o măsură mică. În orice caz, o nișă. Sau mai bine spus, fiecare literatură națională are o nișă, dar e poate firesc că limbile cu circulație mare au o nișă mai mare.
– Cum sunt festivalurile de literatură din Norvegia? Au anvergura fenomenului FILIT?
În comparație cu FILIT-ul sînt plicticoase… Nu chiar, dar nu prea am fost. Avem cîteva festivale foarte mari, dar cu plată pentru public.
Dar vizite la școli – asta am avut și noi, acum cincizeci de ani! Chiar există un centru, Norsk forfattersentrum – Centrul norvegian pentru scriitori – unde școlile pot comanda o vizită. Cu onorariu, vizite subvenționate, iar școlile trebuie și să aibă un buget pentru asta. De obicei, au. Acum sînt și traducători în acest centru. Deci un festival nu se ocupă de asta.
Cel mai mare festival e la Lillehammer, Zilele Sigrid Undset, avem festivalul Kapittel la Stavanger – Mircea a fost la ambele. La Molde Zilele Bjørnson. Și mai cîteva mai mici. Apoi, Case de literatură în mai multe orașe. Recent a fost chiar o dezbatere că poate e prea mult – lumea nu citește, vine numai la festivale și lansări, și se poate obține subvenții mai ușor pentru evenimente decît pentru publicare. O „eventificare” a literaturii. Văd și eu un pericol acolo. Mi-aduc aminte că acum cîțiva ani, i-am întrebat pe prietenii mei literari, din Oslo, cum aveți timp pentru toate aceste evenimente, dezbateri, lansări. Cînd citiți cărțile?
Dar ceva ca FILIT… În plus, la FILIT mă simt ca o vedetă. Dacă merg la un festival în Norvegia, sînt acest tip ciudat care traduce acest autor ciudat din această țară ciudată, unde se vorbește această limbă ciudată. Iar cum am spus duminica seara: FILIT pentru traducători e ca o tabără!
– Până la urmă, ce părere ai de acest fenomen – FILIT Iași?
Toate lumea spune că e fenomenal, cu un public așa mare. Cu publicul la evenimentele în centru, și în școli. Este un festival mai ales pentru public, bineînțeles. Și este fenomenal. Iar scriitorii spun că acolo se întîlnesc între ei. Dar și cu traducătorii. Iar noi traducătorii între noi și cu scriitori și cu public. Tîrgul Ieșilor (Iașiul sau Iașul?) e suficient de mare să aibă un public numeros in situ, și suficient de mic încît tot e concentrat. Lillehammer, de pildă, ar fi fost prea mic, Oslo prea mare. Pentru mine, e perfect. De aceea, revin.
(Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași)
