Interviu

Interviu Dan Alexe: ”Facebook a devenit noul nostru mod de comunicare permanentă, instantanee, dar și metodă de jurnalism personal”

Noi, redactorii de la filme-carti.ro, îl urmărim de multă vreme pe Dan Alexe în diferitele medii și formate în care se exprimă. Este cineast, jurnalist, scriitor, blogger și are o prezență foarte activă pe rețelele sociale. Tot ceea ce face și scrie este interesant. Dan Alexe nu evita controversele, nu evita să-și șocheze spectatorii, cititorii și partenerii de conversații internetice. Luările sale de poziție sunt originale și clare, dar mai au o trăsătură comună importantă – sunt bazate pe cunoaștere și înțelegerea temelor pe care le abordează, pe o cultură solidă, studiu documentar și experiență directă pe teren, în locurile cele mai diferite și uneori cele mai ‘fierbinți’ ale planetei. Recent a apărut pe filme-carti recenzia volumului ‘Pantere parfumate‘ (Editura Polirom, 2017) și, cu această ocazie, dânsul a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor redactorilor noștri despre cărțile și filmele sale, despre locurile pe care le-a vizitat și cele unde ar dori să călătorească, despre Internet și rețelele sociale, despre prezent și despre planurile de viitor.

-Cum va explicați răspândirea largă a “dacopatiei” concomitent cu invocarea frecventă a faptului că România este o „insulă latină într-o mare slavă“, ceea ce sună mai degrabă a “românopatie”?

Am vorbit mult despre asta în cartea mea Dacopatia și alte rătăciri românești (Humanitas 2015), despre faptul că e vorba în cazul românilor de o identitate multiplă, compusă din plăci tectonice mișcătoare. Daci, creștinism, latinitate, toate acestea contradictorii, excluzându-se reciproc în loc să se completeze armonios; apoi, obsesia că noi n-am făcut niciodată rău nimănui (ceea ce contrazice mitul imperiului dac, de pildă, căci atunci pe cine oprimau dacii în acel imperiu?) etc., etc. Este vorba de o maladie colectivă a națiilor mici, iar în Dacopatie am arătat că nu suntem singurii afectați de această nebunie a unei grandori trecute inventate: macedoneni, albanezi, georgieni, ceceni, cu toții sunt atinși la rândul lor de genul acesta de nebunie colectivă repetitivă și obsesională. Cu toții – albanezi, români sau ceceni -, protocroniștii revendică o ascendență pelasgă, etruscă, hitită… Cu toții au fondat Roma sau Babilonul, iar în cazurile extreme limba lor e limbă primordială. Și, desigur, că altfel nu s-ar ajunge aici: niciunul din acești protocroniști de toate națiile – absolut niciunul – nu are studii lingvistice. Fenomenul e așadar banal, larg răspândit și previzibil. Vreau să spun însă că prevedeam acest dezastru al protocronismului și dacopatiei. Prima mea piesă de teatru publicată, după ce i-o trimisesem în ascuns din România în 1987 lui Dorin Tudoran la Washington, a fost o satiră anti-protocronistă, anti-dacopată deja, Rămăieni, publicată de Tudoran în revista Agora care apărea atunci în SUA.

-Mitul eminescian – care a dăunat, de fapt, receptării firești a creației poetului Eminescu – a fost demontat convingător atât de dvs., cât și de Lucian Boia. În timp ce domnul Boia, istoric de formație, îl consideră pe Eminescu drept un „un mare poetic romantic, cu siguranță cel mai de seamă, și încă de departe, pe care l-a dat literatură română în epoca ei clasică”, dvs. îl socotiți doar unul dintre versificatorii romantici din secolul al XIX-lea pe care câteva popoare din estul Europei au ales să îi eticheteze drept poeți naționali. Nu credeți, ca lingvist, că pentru evoluția literaturii și limbii române Eminescu a însemnat mult mai mult decât un simplu versificator? 

Da, sigur că a fost mai mult decât un simplu versificator, Eminescu a fost un foarte mare poet și într-adevăr unul din cei care au șlefuit limba română modernă. Au mai fost și alți scriitori care și-au lăsat profund amprenta asupra limbii, precum Mateiu Caragiale în proză (proza lui Eminescu era execrabilă), dar Eminescu a rămas și prin mitologia sa personală. Omul a suferit din amor, a dus o viață neconvențională, uneori în marginea societății și a murit de o boală considerată misterioasă. Elemente ale mitului, iată. Un foarte mare poet și un om care a fixat canoanele limbii literare, un om care nu făcea concesii în scris (în poezie cel puțin) spre deosebire de dezastrul din viața sa personală. Eu mă ridic doar împotriva idolatrizării lui Eminescu și a extremelor grotești la care s-a ajuns, făcându-se din el și un istoric, un lingvist, un guru vizionar, ba chiar omul care a intuit teoria relativității. Am și scris de altfel o piesă de teatru despre întâlnirea lui Eminescu cu Creangă, unde caut să umanizez, prin umor, personajul Eminescu.

-Cum ați ajuns să fiți preocupat de ”miturile false”? S-au scris zeci de cărți despre enigme nedescifrate, despre și cu protocronism, despre și cu mituri fundamentale, multe dintre ele cu succes comercial. Ați urmărit și acest succes? Chiar toate miturile sunt false? 

Da, sigur, miturile sunt false prin definiție, sau – ca metodă de cercetare— ele trebuie considerate false. Dimensiunea mitului e una politică, el asigură coerența tribului. Termenul însuși grecesc de mythos nu are o etimologie clară. Legislatorii au știut dintotdeauna că e nevoie de mituri, însă ele toate sfârșesc prin a se eroda. Să ne uităm doar împrejur și să observăm cum se descompune mitul european.

-Ce reacții personale ați primit de la dacopați după publicarea cărții dvs. ”Dacopatia și alte rătăciri românești”? Există și dacopați cu care se poate discuta, cu argumente, aplicat, ați purtat astfel de discuții, i-ați convins?

Există, desigur, dacopați cu care se poate discuta, însă ei se află printre victime, în public, printre cei cărora le este destinat mitul. Sectanții care șlefuiesc însă mitul dacilor semi-divini se situează dincolo de rațiune. Unii o fac din oportunism și cinism, alții din teama de a nu se regăsi singuri cu goliciunea lor intelectuală. Personal, eu resimt o uriașă satisfacție de câte ori întâlnesc pe cineva care îmi spune, strângându-mi mâna: „–Să știți că și eu eram un “dacopat” până să vă citesc cartea.”

-Cum vedeți ofensivă ortodoxă din România (Catedrala Mânturii Neamului, Arsenie Boca, Coaliția pentru Familie etc.) în ultimii ani? Este și acesta un mit, al ortodoxismului, care trebuie deconstruit? Și dacă da, există vreo speranță în acest sens?

Sunt înspăimântat de dimensiunile pe care le-a luat fenomenul religios în România. De-a lungul anilor n-am încetat să avertizez că se ajunge la o derivă totalitară și că religia nu are ce căuta în școli și în viața publică. Ce e mai grav, însă, în îndobitocirea populației prin religie (ajungându-se, cum am văzut la alegerile din 2014, până la împărțirea de iconițe cu îndemn la vot pentru Ponta), este că și dreapta intelectuală românească a sprijinit asta. Dreapta e vinovată, la fel ca și PSD-ul, prin obsesia lor cu religia în școli. 
Oameni mai întregi la minte (puțini) au avertizat dintotdeauna că ăsta e riscul în amestecul religiei cu socialul, educația și politica. Nimeni n-a dorit însă un efort laic spre o societate normală, unde religia ar fi doar o valoare intimă, individuală. Nuuu, dreapta românească a apărat amalgamul bisericii cu statul, dintr-o pulsiune irațională care i-a împiedicat să vadă mașina de făcut bani prin suceala de minte cu moaște și icoane a maselor. 

Apoi, am tot spus că istoric nu ortodoxia ne-a salvat de o autentică ocupație turcească, ci, pe noi ca și pe muntenegreni, și aceia ortodocși, ne-a salvat poziția geografică. De altfel, Imperiul Otoman proteja ortodoxia împotriva influenței catolicismului în Balcani.

Realitatea este însă că și dacă ar fi fost islamizați de secole, românii tot s-ar fi războit cu turcii. Cuceririle turcilor nu se duceau în vederea răspândirii islamului, ci erau hrăpărețe ocupații militare și invazii pentru putere și bogății. Regiunile musulmane nu erau cruțate de turci, ba chiar dimpotrivă. Turcii au ocupat Egiptul și locurile sfinte și au oprimat triburile arabe sunnite, de aceeași religie cu ei, până în sec. XX, acele triburi din care a ieșit dinastia Saud și ideologia wahhabită, violent și sistematic reprimată de Poarta Otomană, de-a lungul întregului secol XIX. Nu ortodoxia i-a salvat așadar pe moldoveni și munteni, ci faptul că regiunile lor nu se aflau pe drumul spre Europa centrală și apuseană. Sau, cum spune Cantemir despre moldoveni: ”Numai osebita și nemărginita pronie cereasca a facut că Împărăția mare a turcilor nu a silit un norod atât de prost și fără putere.”

-Ați ajuns, ați filmat, ați scris despre câteva dintre cele mai periculoase locuri ale planetei. Care este cel mai periculos? Unde v-ați simțit cel mai în pericol?

Aș spune că uneori și Bruxelles se poate dovedi periculos, mai ales în ultimii ani. Pericolul nu este interesant în sine, nu aduce nimic pozitiv și nu e necesar să te mândrești cu el. Când e nevoie să treci prin el, este foarte sănătos să-ți fie frică. Frica te face precaut și garantează că vei rămâne în viață. Cât despre gradul de periculozitate, aș spune, că da, Afganistanul și Cecenia, țări în care am trăit și am filmat, ba chiar și Kosovo în timpul revoltei împotriva Serbiei, prezentau și prezintă un pericol permanent (deși Kosovo aproape deloc astăzi, cu normalizarea), însă aș spune că pentru călătorul occidental încă naiv cel mai primejdios loc ar fi o țară tribală, lipsită de orice reguli și coerență socială cum e Daghestanul, în Caucazul de nord, republica multietnică și muntoasă care separă Cecenia de marea Caspică. Vorbesc mult despre asta în romanul meu Pantere parfumate. În Afganistan sau în Somalia încă mai sunt locuri sigure. In Daghestanul rusesc însă – nu.

-În ce locuri doriți să mai ajungeți? În ce locuri planificați să mai ajungeți?

Aș fi vrut foarte mult să ajung în Amazonia, pentru un proiect pe care l-am abandonat de ceva vreme. Un proiect despre doi misionari creștini aflați în permanentă rivalitate în misiunea lor de creștinare a indigenilor. Doi călugări salezieni. Rivalitatea lor, conflictul între doi creștini, mi-ar fi permis să completez trilogia de documentare antropologice (Cain și Abel) despre dușmănii astăzi în cadrul aceleiași religii, asta după ce am analizat etnografic și cinematografic o dușmănie între musulmani (Iubiții Domnului) și una între ultimii doi evrei din Afganistan (Cabală la Kabul).

-Vă urmărim activitatea pe blog și pe Facebook. Nu evitați (eufemism) conflictele și disputele. Nu aveți uneori senzația (la sfârșitul zilei, sau după ceva mai mult timp) că ați risipit timp și energie în van discutând cu cineva, angrenandu-vă sau creând o controversă?

Ba da, de foarte multe ori, dar asta mă ajută să-mi păstrez forma și combativitatea. Multe fraze spumoase folosite prin povestiri mi-au ieșit de acolo. Retorica este precum musculatura, trebuie antrenată zilnic. Romanul meu Pantere parfumate se bazează mult pe Facebook și pe felul în care FB a devenit noul nostru mod de comunicare permanentă, instantanee, dar și metodă de jurnalism personal. Apoi, nu sunt un trol, nu o fac gratuit, în sensul că eu nu aș apăra o cauză în care nu cred, doar așa, de dragul controversei. O fac cu o onestitate totală, zic eu, știind în același timp că exhibiționismul meu este și un filtru prin care trec cei care au același tip de umor și de toleranță totală. Unii o iau prea în serios și își pierd orice formă de umor de umor și autosarcasm. Foarte rău pentru ei, aceia nu trec prin filtru.

-De ceva timp colaborați cu Vice.com, una dintre cele mai non-conformiste publicații online din România. De altfel, într-un interviu la RFI, ați menționat că scrieți ”articole cu bucata”. Cum decurge colaborarea cu VICE, cum v-a atras, ajung articolele la publicul țintă, stârnesc controverse? Pe de altă parte, scrieți și pentru reviste străine, unde să vă mai citim?

M-a atras onestitatea totală de la Vice, absența prejudecăților ideologice și, dincolo de umorul lor, o netă preocupare pentru social, lucruri care mă definesc și pe mine. Mai scriu în publicații de limbă engleză din Bruxelles care se ocupă de afaceri europene, am scris o vreme pentru EUObserver, apoi pentru revista care a devenit Politico, iar mai recent pentru o altă revistă care acoperă UE: New Europe. Toate acestea sunt în engleză, dar am mai colaborat o vreme si cu principalul ziar croat, Jutarnji List, iar mai recent am început să public în franceză în Charlie Hebdo, ceea ce îmi aduce o uriașă satisfacție.

-Locuiți de mai mulți ani în Belgia, iubiți această țară, deși are și ea inconvenientele ei (citisem pe pagina dvs. de Facebook că ați fost lovit pe străzile ei). Povestiți-ne un pic despre felul în care ați ajuns în Belgia, cum v-ați adaptat acolo și dacă mutarea în Belgia e definitivă? 

Nimic nu mai e definitiv azi în Europa fără frontiere. Se împlinesc exact 30 de ani de când am ajuns în Belgia, eram foarte tânăr. Am povestit de multe ori cum am ajuns acolo după ce grupul nostru de la Iași a început să fie persecutat de putere, începând cu 1983. Imediat ce am ajuns în Belgia, în 1988, lăsat să plec după ce am depus o cerere, am participat de altfel la acel film documentar care avea să îl demaște pe Ceaușescu în occident, Dezastrul Roșu. A fost primul meu contact cu tehnicile filmului documentar.

-Cum se vede România din Belgia? Ce înțeleg bine belgienii din cele care se petrec în România, și care sunt mis-percepțiile cele mai răspândite?

E greu să imaginezi că masa populației în Occident s-ar putea interesa de România. Nimeni nu pricepe nimic aici, nu. Lumea a devenit mult prea complexă pentru omul de rând.

-Cum reușiți să transformați în literatură debordantă evenimente aparent banale sau non-evenimente?

Aici e tot secretul scriiturii. Trebuie să te lași posedat de limbaj, să scrii ca în transă, nu căznit, iar toate exercițiile de scrimă pe FB pe care le pomeneați mai devreme mă ajută enorm. Apoi, desigur, citesc, citesc enorm, cât pot, în multe limbi, pentru a mă pătrunde de toate modele și curentele literare, astfel încât să nu cad în vreunul din ele.

-Când scrieți o carte, vă doriți să fie în primul rând pe gustul dumneavoastră sau va propuneți că aceasta să placă unui anumit public-țintă?

Nu, absolut deloc, e o eroare majoră să cauți să placi publicului. Ai să produci poate ceva care o să se vândă bine sau foarte bine, dar n-o să fie literatură.

-În cărțile dumneavoastră de ficțiune nu evitați să includeți pasaje erotice extreme. Unii ar spune sau chiar au spus – pornografice. Va deranjează acest gen de etichetare? Credeți că există o delimitare clară între erotism și pornografie, și dacă da, în ce parte a liniei credeți că se află scrierile dumneavoastră?

Eu nu stabilesc genuri în literatură. Orice gen clasic poate fi mare literatură. Moby Dick al lui Melville poate fi considerat, la o lectură superficială un roman de aventuri; Marchizul de Sade poate fi luat (a fost și continuă să fie) drept pură pornografie. Importante sunt limba și structura, construcția textului.

-Literatura dumneavoastră de ficțiune este în mare parte scrisă la persoana întâi. Uneori pare greu de stabilit unde este demarcația dintre Dan Alexe persoana și Dan Alexe personajul. Nu vi se pare riscant? Credeți că cititorii înțeleg diferențele, dacă ele există, dintre real și imaginar?

Nu mi se pare necesar a marca pasajele reale, documentare, pentru a le distinge de cele imaginare. Scriitura documentară poate fi în același timp mare literatură. E ceea ce a făcut Lévi-Strauss (nu cel cu blugii, celălalt), cu prima frază din Tristes Tropiques, primul mare studiu antropologic modern, în jungla Amazonului: „Je hais les voyages et les explorateurs” / Urăsc călătoriile și exploratorii. Stilul jurnalului său de călătorie antropologică era atât de straniu, încât cartea, Tropice triste, fusese propusă în Franța pentru premiul literar Goncourt, Nobelul francezilor. Ca scriitor nu trebuie să te preocupe farmacia realului, ci cea a cuvintelor.

-‘Pantere parfumate’ se petrece în mare parte în zona Munților Caucaz, teritoriu geografic și politic nu prea îndepărtat, dar foarte diferit în multe aspecte de Europa și România. Cum vedeți evoluția acestei zone? Există și tendințe pozitive? Se aproprie Caucazul de Europa, sau mai degrabă Europa de Caucaz?

Caucazul este o regiune foarte întinsă, foarte complexă și fragmentată. Să nu uităm că munții se întind pe 1.000 km între mările Neagră și Caspică. Acolo sunt mai multe culturi ce nu au mare lucru în comun și se vorbesc zeci de limbi care nu sunt înrudite. A existat întotdeauna o ruptură netă între Caucazul de nord, musulman sunnit, cel al cerchezilor, al Cecenilor și Daghestanului, pe versantul nordic care aparține și astăzi, după două secole, Rusiei, și versantul de Sud, cel cu Georgia, Armenia și Azerbaijanul. De altfel, dacă acceptăm definiția Europei așa cum a fost ea aprobată de Consiliul Europei (Europa se oprește la Munții Urali, la Caucaz si la Marea Caspică), atunci Cecenia și Daghestanul fac parte din Europa, dar Georgia si Armenia nu. Așa că nu putem vorbi de Caucaz ca despre un tot ușor de definit. În condițiile actuale, doar Georgia se apropie de Europa. Georgia are, precum Moldova și Ucraina, un tratat de asociere cu UE. Celelalte țări din zonă – nu. De altfel, Georgiei i s-a promis acum exact un deceniu, în 2008, la summitul NATO de la București, că într-o zi va fi primită în Alianță. Celelalte țări din regiune sunt departe de a putea visa la așa ceva… sau chiar de a o dori.

-Cineast, ziarist, scriitor de ficțiune, polemist – păreți că le faceți pe toate cu pasiune și intensitate, fără un plan prestabilit. Există totuși un plan? Dacă da, puteți dezvălui ceva despre ce planifică Dan Alexe pentru anul care vine sau pentru următorii cinci ani?

Foarte multă scriitură. Am început o versiune franceză a Panterelor parfumate în care vreau să ameliorez structura și ansamblul (orice sugestii de la cititori sunt binevenite); pe lângă scriitura în franceză am trecut de la o vreme la literatură în engleză. Am deja două scenarii de film în stadiu final și am început un roman, un thriller politico-erotic – care se va petrece în instituțiile Europene și în Croația –, dar am în același timp în lucru multe studii lingvistice, din care am și publicat unul la care țin pe site-ul Academia, despre structura și tipologia limbii etrusce, care nu e încă descifrată. Și, desigur, nu încetez să citesc, să învăț mai departe, limbi, istorie, tehnici retorice, obiceiuri. Am și avantajul de a trăi într-unul din cele mai complexe etnic și cultural orașe din lume: Bruxelles.

-Mulțumim. 

Dan & Victor & Jovi

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

”Noi vorbim, nu gândim”, de Radu Paraschivescu

Jovi Ene

Noutati Chic de la Polirom

Jovi Ene

Comploturi în subterane: ”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”, de Daniel Bănulescu

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult