Interviu

„Îmi amintesc o replică pe care am primit-o după proiecție: Dacă mă mai faci să plâng așa încă o dată, te omor” (interviu cu regizorul Tudor Platon)

Vineri, documentarul „Casa cu păpuși”, debutul în regie al lui Tudor Platon, intră în cinematografele din întreaga țară. Luminos, alinător și plin de viață, filmul își poartă spectatorul într-o excursie deosebită: vacanţa anuală a unor femei de 70 de ani, printre care bunica și nașa de botez a regizorului, o călătorie plină de momente haioase, dar și de unele cu o puternică încărcătură emoțională, care îndeamnă la reflecție. Într-un interviu pentru filme-carti.ro, Platon povestește cum a fost să lucreze la documentar și ce fel de reacții a primit până acum, la proiecțiile din festivalurile de film.  

Bunica ta, Cica, și prietenele sale nu știau că sunt filmate pentru un documentar. O anumită perioadă nici tu nu ai știut lucrul ăsta. Când ai realizat: „Da, ăsta e un documentar.”?

S-a întâmplat la un an după ce filmasem, în momentul în care am văzut materialul brut. Dar nici atunci nu eram convins că va ieși un film. Mă gândesc că nesiguranța asta exista din cauză că trebuia să regizez eu, și era ceva ce nu mai făcusem.

Doamnele s-au văzut pe ecran? Când și unde? La cum se vede în documentar, trebuie să fi fost tare multe glume, râsete.

Prima dată au văzut o versiune în lucru în cadrul festivalului One World Romania, în 2018. A fost o proiecție cu multă lume, printre care multe rude și prieteni. A fost emoționant, s-a râs, s-a plâns și la final s-a aplaudat. Cred că asta le-a ajutat mult pe doamne să treacă mai ușor peste șocul de a se auzi și a se vedea pentru prima dată pe un ecran mare.

Și-a dorit vreuna dintre dumnealor să nu apară, să spună: „Băi, Tudor, eu nu am ce căuta acolo”?

Nu, din contră, au fost plăcut surprinse de ce au văzut. Bănuiesc că nu se așteptau la așa multe reacții și felicitări la finalul proiecției. Cred că a contat.

Doamna Cica și prietenele ei dau mai multe sfaturi pe parcursul filmului. Care ți s-a părut cel mai „puternic”, care a rămas cu tine?

Nu e un sfat anume ceea ce simt că mi-a rămas, ci mai degrabă modul lor de a menține vii prieteniile, chiar și după 50 de ani. Căci asta reprezintă excursia pe care o fac anual, celebrarea prieteniei lor, locul unde își sărbătoresc tinerețea, unde călătoresc înapoi în timp.

„Știi că timpul nu mai există?”. Apropo de timp, cum ai descrie pe scurt perioada petrecută în vacanță cu acest grup jovial?

A fost o săptămână pe care mi-e greu să o fixez undeva în timp, mereu îmi pare că fost anul trecut sau vara trecută, deși a trecut mult mai mult timp de atunci.

Adesea, mulți tind să-i infantilizeze pe cei în vârstă. Filmul tău e un bun prilej să ne reamintim că mulți dintre ei au mințile mai agere decât cei tineri, mai ales când se vorbește despre Darwin, viitorul omenirii și alte teme grele.  

Evit pe cât de mult pot orice tip de generalizare. Sigur că pentru mine doamnele din film sunt unice, fiecare în felul ei.  Însă nu aș generaliza spunând că așa sunt toți bătrânii.

În funcție de ce anume ai ales scenele care să rămână în documentar? Există ceva ce ai scos și acum ți se pare că și-ar fi avut totuși locul în el?

În primă fază, în funcție de cât de mult mă emoționau fiecare. Apoi au început să apară conexiuni între secvențe, apoi să se definească câteva teme centrale și niște personaje puternice – să le zicem principale. După asta lucrurile s-au cernut singure, timp de aproximativ un an cât a durat montajul. Ce m-a ghidat pe toată perioada asta și încercam să nu pierd prin montaj a fost bucuria de a trăi a doamnelor.

 

Nu, nu aș mai face modificări acum. E un proiect încheiat.

Tu cum crezi că vei fi la vârsta lor? Cum te vezi peste atâția ani?

Are Cica o vorbă care nu cred că apare în film: bătrânețea ti-o pregătești singur. E o vorbă care îmi revine uneori, dar care dispare repede căci nu am cu ce să o continui. Eu încă încerc să mă adaptez la vârsta de acum, care îmi pare mereu cu un pas înainte. Bănuiesc că așa va fi si la bătrânețe, cine știe. Asta dacă nu voi pricepe într-un final vorba Cicăi.

Există un moment când se simte această trecere: de la veselie, la o puternică strângere de inimă, când ies la suprafață episoade cu adevărat dramatice. Cum ai simțit poveștile astea grele și cum ai răspuns, dat fiind că filmul e axat pe doamne – deci reacțiile tale nu prea apar – și dat fiind că erai cel mai tânăr de acolo? Ai simțit că genul ăsta de rememorări te apropie mai mult de ele decât celelalte?

Apar și reacțiile mele înspre finalul filmului. Se întâmplă atunci când Cica îmi povestește despre durerile pe care le-a avut de suferit cealaltă bunică a mea, cea care m-a crescut și care murise recent. Dureri provocate de propria ei familie, pentru care ea s-a sacrificat mereu. Doar că atunci când sacrificiul ei pentru cei din jur a devenit constant, el nu a mai fost sesizat deoarece reprezenta starea firească, starea normală de conviețuire. Iar lipsa de apreciere care a apărut a fost extrem de dureroasă. Durere pe care am simțit-o și eu atunci și o resimt de fiecare dată când revăd filmul, căci mi-am iubit foarte mult bunica. Deci, da, m-am arătat și eu vulnerabil în fața Cicăi și a camerei de filmat, iar acest lucru ne-a apropiat și mai mult.

Filmul nu are cum să nu impresioneze într-o anumită măsură, căci aproape toată lumea suspină după bunici sau, dimpotrivă, poate a uitat de ei. Ce fel de reacții ai primit și care ți-au rămas întipărite în minte?

Sunt multe și diverse. O prietena s-a împăcat cu bunicii după ce nu și-au mai vorbit mult timp. După film i s-a făcut dor de ei, i-a sunat și aia a fost. Și au fost mai multe persoane care si-au exprimat dorința de a revedea filmul cu mama sau cu bunica, după caz. Sau îmi mai amintesc o replică pe care am primit-o după proiecție: „Dacă mă mai faci să plâng așa încă o dată, te omor”.

Dat fiind că este debutul în regie, despre reacțiile celor din breaslă ce poți să ne spui? Ce fel de laude ai primit? Critici au fost?

A fost cu de toate, însă niciunele extreme. Fără critici înjositoare sau ovații exagerate. Bănuiesc că asta reflectă într-o mare măsură filmul, care nu încearcă să șocheze spectatorul, ci mai degrabă să-l ia cu el în excursia doamnelor. 

Despre următoarele planuri ale cineastului Tudor Platon ce poți să ne spui?

Urmează să mă adâncesc și mai mult în probleme de familie, atât în film cât și în viață.

Articole similare

„Am mutat parcul Cișmigiu în Essex!”. Interviu Sarah Perry despre identitate, reprezentare feminină și cartea care va include și elemente românești

Iulia Dromereschi

Interviu Norman Manea: ”Literatura română scrisă în afara țării are alt destinatar decât cea scrisă în țară”

Dan Romascanu

Interviu Codrut Constantinescu: Scriitorii si tentatia totalitara (I)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult