Simona Halep ne-a fost confiscată!

Cei care îmi sunt prieteni știu pasiunea mea pentru tenis, mai ales pentru tenisul românesc. Cei care mă cunosc știu că urmăresc multe meciuri de tenis, deși este plictisitor pentru unii, știu că m-am trezit deseori noaptea pentru a vedea un meci al Simonei sau Soranei (iar nopțile mele de la Australian Open au determinat discuții până și în familie!). Cei care mă cunosc știu că o urmăresc săptămânal pe Simona Halep de peste doi ani, de la acel parcurs până în sferturi de la Doha din 2012.

Senzația serii de ieri și a zilei de azi este că Simona Halep ne-a fost confiscată, nouă, adevăraților fani! Dacă pe prieteni îi putem pe undeva înțelege (deși noi le-am tot repetat că fata asta e cu adevărat bună!), pe politicieni, pe ziariști, pe anteniști sau gâdiști, pe Ponta sau pe Mircea Badea, pe cei care împânzesc Facebook-ul deși nu au văzut niciun meci îmi e imposibil să îi simpatizez.

Un cititor al blogului nostru a scris următoarele gânduri, care sintetizează perfect ceea ce simt adevărații fani:

”Nu ştiu dacă voi simţiţi aşa, eu însă n-o să mă ascund şi recunosc, chiar dacă sentimentul e destul de urât: am senzaţia că, în ultimele zile, o hoardă de sălbatici au tăbărât asupra noastră şi „ne-o fură” pe Simona. Repet, nu-i frumos ce scriu acum, ştiu, dar…

Ideea e că eu, asemenea vouă, m-am trezit anul trecut şi anul ăsta în toate nopţile în care era necesar, chiorându-mă pe stream-uri fluctuante, pentru a vedea cu pumnii strânşi orice meci al Simonei (şi nu numai al ei). Ne-am bucurat, am vorbit, ne-am supărat, mă rog. Creaserăm împreună un fel de „Simona noastră” şi era bine. În perioada din urmă, dar mai ales anul trecut, puteam să urlu pe stradă, îmbrăcat în cocostârc, numele Simonei Halep şi mai nimeni nu l-ar fi reţinut.

Nu mai pomenesc de discuţiile pe care încercam să le am anul trecut cu colegii de serviciu, dar vă spun doar că în timpul atât de recentului turneu de la Madrid, mă străduiam să le zic unora că se-ntâmplă ceva important, dar eram privit ca un lunatic (noroc că nu-şi permiteau să mă şi jignească pentru entuziasmul meu desfăşurat). Ei, acum, aceiaşi oameni stau şi discută pe holuri, aprins, la câteva ţigări prelungite despre „miracolul Halep”.

Toţi, fără excepţie, trântesc cu aere de cunoscători citate penibile din presa românească, fără a avea habar de parcursul real al Simonei din ultimul an (aproape toţi o văzuseră pe Simona pentru prima oară în semifinala de ieri). Şi n-am mai simţit niciodată o asemenea furie, scuzaţi-mă. Sunt contrazis cu aere deştepte, mi se dă ca argument faptul că „aşa a spus ziaristul X sau Z, ce, crezi că ştii mai multe decât el?”, mi se explică scheme de joc… Mda.

Sper să fiu iertat, dar am scris toate astea ca un soi de debuşeu. Aveam nevoie. Dacă mă apuc să mai vorbesc şi de politicienii care şi-au descoperit brusc pasiunile tenisistice de-o viaţă, şi de diverşi trepăduşi de televiziune, şi de-o mulţime de „ziarişti” făcuţi pe bandă rulantă, atunci chiar m-apucă pandaliile.

Închei cu amărăciune, dar şi cumva distrat de propria-mi senzaţie: după semifinală, Simona ne-a fost confiscată, fraţilor!”

La final, spun doar atât, parafrazând ceva ce am văzut pe un alt blog: victoriile ei sunt doar ale ei, nu ale noastre!