Vermiglio (2024) – Vermiglio, mireasa muntelui
Regia: Maura Delpero
Distribuția: Tommaso Ragno, Roberta Rovelli, Martina Scrinzi
Despre condiția femeii în societatea modernă se discută aprins și tot mai des, mai ales acum, în condițiile unei lumi care se transformă și devine tot mai neprielnică. În filmul regizoarei Maura Delpero, intitulat „Vermiglio”, femeia este plasată în inima unui sat italian de la finele celui De-al Doilea Război Mondial. Într-un cadru idilic, din inima Alpilor, trăiește familia unui profesor. Fata sa cea mai mare, Lucia, se îndrăgostește de un soldat sicilian, pe numele său Pietro, dezertor de pe front. Ce nu știe Lucia e că această dragoste îi va da peste cap întreaga viață.
Premit la Festivalul de Film din Veneția și la Golden Globe Awards, pelicula „Vermiglio” este acum nominalizarea Italiei la Oscar și, din perspectiva mea, își merită cu prisosință această mențiune, or avem în față o creație deosebită, un etos feminin despre luptă și curaj, doar că o luptă a femeilor pe frontul casnic, un spațiu închis, dictat de reguli patriarhale învechite.
Personajele Maurei Delpero sunt individuale, de la un profesor îmbătrânit cu o droaie de copii, până la o fiică dornică de experiențe sexuale cu alte femei. Fiecare în parte pare să poartă un jug emoțional covârșitor. Fiecare are parte de o dramă moștenită. Dar, cel mai important, filmul chiar este o meditație cu și despre femei. Aici bărbații joacă roluri secundare, cu impact major. Pietro, transfugul, e un soi de „idiot” dostoievskian, o figură aproape mută care apare fulminant și dispare la fel de incert. Ada, fiica ispitită, devenită între timp călugăriță, este o sămânță fertilă într-o luptă rudimentară pentru afirmare. Lucia, iubita lui Pietro, mi-a amintit de mai toate femeile înșelate de-a lungul vremii. Naivă, ingenuă și mult prea de timpuriu aruncată în vâltoarea vremii.
„Vermiglio” e un film despre tăcere, despre nevoia de a accepta că femeia e doar o monedă de schimb, dar și despre imposibilitatea de a deveni mai bună într-un spațiu unde funcționează legea etichetelor (femeie singură, femeie cu copil, fată bătrână…). Ce mi-a plăcut mult a fost identitatea vizuală a filmului, o identitate care îți dă senzația de curățenie, de haine scrobite, de arome dintr-o copilărie uitată.
S-ar părea că astfel de filme cu un slow burn ar putea să nu nimerească în topurile cinefililor, pentru că nu are mixul de intrigă și de energie fulminantă, ci mai degrabă un soi de lentoare aidoma vieții și realității acelor vremuri. Războiul i-a paralizat pe toți, le-a furat dorința de viață, dar nu le-a oprit existența. În inima acestui paradox, femeile continuă să muncească, să nască și să ducă tot greul lumii, fără gram de iubire și cu o brumă de căldură din partea celor care ar trebui să le apere.
Cred că Maura Delpero a reușit să ne ofere o imagine vie a unui trecut din care încă se mai aud ecouri. „Vermiglio” este un film care surprinde chintesența durerii, durere care nu are vârstă, durere care se îneacă în rotocoale clandestine de fum de țigară și care se poartă aidoma unei haine de-a lungul vremii.
Disponibil în cinematografele din România începând cu 7 martie, distribuit de Culoar Films.
