La Grazia (2025)
Regia: Paolo Sorrentino
Distribuția: Toni Servillo, Annamaria Ferzetti, Massimo Venturiello, Milvia Marigliano, Linda Messerklinger
Cel mai recent film al lui Paolo Sorrentino, La grazia (2025), prezintă ultimele șase luni de mandat ale fictivului președinte italian Mariano de Santis, interpretat de Toni Servillo, ca o meditație asupra finalului – încheierea unei îndatoriri, dar și moartea. De Santis este pus în situația de a-și reanaliza codul moral din poziția sa de catolic, chiar prieten cu papa, atunci când trebuie să ia o decizie în privința legii eutanasiei și a două cereri de grațiere în cazuri de omor. Tot amână și tot reanalizează așteptând încheierea mandatului și purtând discuții cu fiica sa Dorotea și prieteni apropiați. Pe fundal, De Santis rememorează amintiri cu defuncta sa soție Aurora și ascultă muzică electronică.
Filmul lui Sorrentino m-a făcut să mă gândesc la Hamlet. În primul rând, tonurile reci și contrastul dintre lumini și umbre ale imaginii m-au făcut să mă gândesc la pictura barocă și la atmosfera epocii baroce. Dar ceea ce mi-a retrezit cu adevărat amintirea tragediei lui Shakespeare a fost discuția dintre Mariano și Dorotea despre Isa Rocca – cea care ceruse să fie grațiată după ce-și ucisese soțul. Mariano este de acord că aceasta suferise ani întregi și poate înțelege de ce a comis crima, dar subliniază că fapta s-a petrecut în timp ce soțul dormea. Lipsea doar să mai aducă în discuție cum Hamlet dorea să-și răzbune tatăl, dar nu l-a putut ucide pe Claudius în timp ce acesta își spunea rugăciunea, într-un moment de vulnerabilitate – așa cum a săvârșit Isa. Mai mult, amânările și șovăielile lui Mariano se aseamănă cu cele ale prințului Danemarcei, devenind un soi de Hamlet bătrân al timpurilor noastre.
Are loc și un joc cu timpul prin amintirile despre Aurora și măcinările pe care le are Mariano în privința adulterului ei din tinerețe. Acestea inundă discret prezentul prin cadre largi care prezintă un drum de pădure pierdut în ceață, iar în depărtare o femeie care merge. Pare că timpul și-a ieșit din țâțâni, așa cum remarcă Hamlet după întâlnirea cu stafia tatălui său, iar De Santis se vede nevoit să armonizeze un haos prezentat calm punând în balamale o ușă care să comunice cu idei și părți contradictorii din ființa sa. Mai mult, muzica electronică pe care o ascultă creează un contrast puternic cu persoana sa mai degrabă conservatoare și decorurile clasice de care este înconjurat, dar și leagă și fluidizează aceste îmbinări la prima vedere improbabile ale timpurilor.
Totuși, jocul actoricesc este manierist, cu un aer afectat, sofisticat, chiar artificial prin reținerea de care dau dovadă cele mai multe personaje. Doar Coco, vechea prietenă a lui Mariano și a Aurorei, este un personaj mai dinamic cu porniri și trăiri intense, o figură mai apropiată de ceea ce s-ar putea numi un personaj baroc. Celelalte personaje își exprimă sentimentele în mod calculat, subtilitățile și profunzimile fiind mai mult expuse prin replicile lor sau ale celorlalte personaje.
Consider că punctul forte al filmului a fost vizualul – cadrele somptuoase și hipnotizante ale locurilor, dar și planurile medii concentrate asupra personajelor ca o îndemnare să încercăm să pătrundem mai profund în sufletul personajelor. Decorurile au fost splendide, minimaliste de multe ori, dar alese cu grijă, creând în cazul cadrelor largi un efect de picturi monumentale. Chipurile personajelor au fost surprinse ca niște portrete manieriste, accentuat nenaturale, dar foarte elegante și coerente în eclectismul filmului. Per total, imaginile au fost hipnotizante și lasă un sentiment de persistență în memorie și dorință de revizionare a acestui nou film al lui Sorrentino.
Disponibil în cinematografele din România din 17 aprilie
