La Grazia (2025)
Regia: Paolo Sorrentino
Distribuția: Toni Servillo, Anna Ferzetti, Orlando Cinque, Massimo Venturiello
La Grazia marchează 25 de ani de colaborare prodigioasă a regizorului italian Paolo Sorrentino cu actorul Toni Servillo, de la debutul în cinema cu L’uomo in più (2001) și continuând cu filme care l-au consacrat ca La grande bellezza (2013), pentru care a câștigat Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin sau seria Loro (2018) unde îl joacă pe controversatul politician Silvio Berlusconi.
În acest film, Servillo este absolut seducător prin felul în care alege să construiască portretul lui Mariano De Santis, președintele Italiei, un bărbat cu ochelari și început de chelie, aflat la vârsta senectuții și la sfârșitul exercitării mandatului său. El este secondat întotdeauna în procesul aplicării puterii discreționare, de fiica sa, Dorotea (Anna Ferzetti).
Discuțiile dintre ei devin aprinse, atunci când profesia de jurist (pe care o au amândoi), interferează cu sectorul familial. Nu există limite impuse între cei doi, acest fapt dând ocazia unui val continuu de reproșuri pricinuit de amânarea luării unei decizii ferme în privința adoptării legii eutanasiei în Italia. Președintele taie și modifică într-o voioșie paragrafe din proiectul de lege, spre disperarea fiicei sale direct implicată în acest “proces” migălos.
La Grazia trebuie privit din perspectiva întregii viziuni cinematografice a regizorului căreia i-a rămas fidel de-a lungul anilor. În ciuda manierei extravagante în care aleg să acționeze personajele sale, Sorrentino are capacitatea de a provoca în permanență privitorul, de a-l face să iasă din zona de confort, fapt specific cinemaului de autor.
Într-una dintre secvențele din film președintele portughez se dezechilibrează și cade din cauza vârstei înaintate în timpul vizitei sale și a protocolului oficial de primire, pe fundalul unei ploi torențiale și ajunge să fie înfășurat în covorul roșu. Această imagine a neputinței sale, a unei lupte oarbe purtate din dorința de a rezista și de a se supune cerințelor, nu face decât să
demonstreze că longevitatea ocupării unei funcții publice vine la pachet cu multiple riscuri. Sorrentino nu pierde ocazia aplicării unui cinism ascuns, subtil, prezent în toate filmele sale și care funcționează ca un comentariu situațional efervescent și de-a dreptul ireverențios.
Obsesia lui Sorrentino pentru prezentarea unor decoruri cât mai somptuoase, dar în același timp minimaliste, ieșite din tipare, care epatează prin grandoare, prin volumele lor exagerate, vine în acord cu mișcările panoramice ale aparatului de filmat în crearea unui cadru incitant.
Tăcerile lui De Santis sunt pline de semnificații. Dincolo de protejarea unei lumi știute doar de el, acestea potențează o meditație profundă asupra existenței, dar și o privire pătrunzătoare a ceea ce înseamnă să te simți singur și neînțeles, chiar dacă ești înconjurat de oameni loiali care fac tot posibilul să te menajeze.
El este bântuit de imaginea Aurorei, soția pe care a iubit-o, dar care l-a trădat în urmă cu patru decenii, torturat de propriile gânduri care nu îi dau pace și prins într-un tăvălug de neoprit al furiei sale oarbe îndreptată întotdeauna către presupusul amant al nevestei sale, Ugo (Massimo Venturiello). Comportamentul său malițios și autoritar alcătuiește o carapace, un scut cu rol protector.
De Santis se dezbară de „platoșa sa” numai pentru plăcerile sale vinovate (guilty pleasures): fumatul pe acoperișul terasat în timp ce privește îndelung cerul sau ascultarea la căști a unei combinații de muzică rap și techno.
Momentele de evadare ale personajului , de acalmie, precum plimbările sale în pădurea de mesteceni pe urmele copilăriei, trec în planul secund în momentul în care se confruntă cu izbucnirile nervoase ale fiicei sale a cărei capacitate de a suporta acțiunile întreprinse de tatăl ei pare că a atins apogeul.
Regretele tardive care îl însoțesc pe președinte îl împiedică să se mai apropie cu adevărat de o altă femeie vreodată. Disperarea sa nu se manifestă fățiș nici chiar atunci când calul său Elvis se zbate între viață și moarte iar el nu este în stare să-l cruțe, durerea acestuia transmițându-se stăpânului aflat la rândul său în agonie.
La Grazia poate părea excentric și pe alocuri arid la fel ca și filmul său anterior Parthenope (2024), iar conectarea privitorului cu personajul central poate veni mai târziu sau dimpotrivă niciodată. Acesta este efectul creat de Sorrentino atunci când cere implicarea totală a privitorului în povestea prezentată pe ecran.
O poveste care trebuie luată ca atare, despre cum fiecare dintre noi căută bucuria în simplitate, pentru că la sfârșitul zilei tot ce își dorește personajul este să fie liber de obligații și să-și poată comanda o pizza.
Filmul a intrat în cinema pe 17 aprilie 2026 fiind distribuit de Independență Film.
