Bolero (2024)
Regia: Anne Fontaine
Distribuția: Raphaël Personnaz, Doria Tillier, Jeanne Balibar, Emmanuelle Devos
‘Boléro’, filmul din 2024 al lui Anne Fontaine, este un film biografic despre un mare compozitor și despre cea mai populară creație a sa. Este vorba, desigur, despre Maurice Ravel și despre al sau ‘Boléro’, unul dintre marile șlagăre ale muzicii clasice, o lucrare despre care aflăm în creditele de la finalul filmului că nu trece un sfert de oră fără ca ea să nu fie interpretată undeva în lume. Bazat pe eseul publicat în 1986 de Marcel Marnat, muzicolog și jurnalist de muzică francez care ne-a părăsit cu câteva luni în urmă, filmul reconstituie viața, cariera și trăirile lui Ravel, concentrându-se pe perioada și împrejurările în care a compus faimosul ‘Boléro’. Nu sunt în măsură să judec în ce măsură intriga descrisa în film corespunde cu faptele istorice, dar povestea este credibilă și personajul compozitorului reprezintă una dintre variantele posibile ale biografiei sale, imaginând sau reconstituind explicații plauzibile pentru câteva mistere care înconjoară viață sa particulara. Mai presus de orice este un film învăluit în muzică și în sunete.
Povestea propriu-zisa a creării celebrei lucrări muzicale se petrece la sfârșitul anilor ’20. Ravel este un compozitor cunoscut, dar și destul de controversat și criticat, atunci când primește de la balerina Ida Rubinstein o comanda pentru muzica unui balet pentru Opera din Paris. I se acordă deplină încredere și libertate (‘să fie doar ceva de influență spaniolă și să dureze 17 minute’) cu excepția unui termen strict – premiera este anunțată pentru toamnă. Problema este că Ravel este în criză de inspirație și poate se arată și primele semne ale bolii sistemului nervos care avea să-i afecteze capacitatea de a scrie muzică în anii următori și să-l răpună un deceniu mai târziu. Îi revin în minte episoade din viața sa, și mai ales amintiri despre femeile care l-au iubit și l-au sprijinit. Reapare și Misia, poate singura sa mare dragoste, o femeie frumoasă care îl iubește și ea, dar care este acum căsătorită din interes cu un burghez mitocan care o și înșală. Scânteia iubirii apare pentru o clipă dar nu se transforma niciodată în flacăra. Viața lui Ravel este prea imersată în muzică și chiar și iubirea nu o poate exprima decât tot prin muzică. Boléroul se va naște și va cuceri lumea, chiar daca Ravel însuși nu-l considera a fi cea mai buna compoziție a sa. Faima însă era câștigată.
Anne Fontaine este o cineastă pentru care temele feministe sunt importante, și ‘Boléro’ nu este o excepție. Figurile femeilor care-l incojoara pe Ravel sunt memorabile, de la mama sa cu credința în geniul fiului, apoi Misia (interpretată cu distincție și sensibilitate de Doria Tiller) și dansatoarea Ida Rubinstein (Jeanne Balibar) până la servitoarea devotată (Sophie Guillemin) care îi aduce pantofii cu tocuri cu care Ravel își adaugă câțiva centimetri la statură și care în film îi dă și ideea temei fredonate azi de întreaga planetă. Singurul rol feminin mai puțin consistent este cel al pianistei Marguerite Long, consiliera și partenera muzicală a lui Ravel. Legătură dintre ei este neclară și nici măcar minunata Emmanuelle Devos nu a putut să-i dea viață. Raphaël Personnaz este perfect în rolul lui Ravel și reușește să ne facă să uităm că este cu cel puțin 10 ani mai tânăr decât Ravel la sfârșitul anilor ’20. ‘Boléro’ este unul dintre acele filme în care sunetul este la fel de important ca și imaginea, și de aceea voi menționa numele editorului de sunet Jean Goudier împreună cu cel al directorului de imagine Christophe Beaucarne. Împreună au realizat o combinație rafinată și eficientă de sunet și imagine. Scenariul are lungimile sale și cusurgiii vor observa o doză puțin cam mare de melodramă, dar ele nu sunt excesive. Filmul acesta pe mine m-a fermecat și m-a emoționat.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
