Filme Filme americane

Dragoste și stare de bine în 1973: Licorice Pizza (2021)

Licorice Pizza (2021)
Regia: Paul Thomas Anderson
Distribuția: Alana Haim, Cooper Hoffman, James Kelley, Sean Penn

‘Licorice Pizza’ al lui Paul Thomas Anderson este al doilea favorit în cursa pentru Oscarul celui mai bun film al anului 2021. Cu puțin noroc s-ar putea chiar să câștige marele premiu, căci este mult mai simpatic și mai accesibil decât concurenții săi și are în plus avantajul că este un fel de ‘film de casă’ al Hollywood-ului de astăzi, joacă în el în roluri secundare și chiar roluri cameo câteva vedete consacrate, iar acțiunea se petrece între colinele familiare ale sudului Californiei. Nu este o capodoperă ci doar un film agreabil care ne prilejuiește o călătorie în timp în America anului 1973, o poveste de dragoste destul de sucită pentru a produce discuții, dar atât de castă încât trece fară probleme orice cenzură.

Calitatea sa principala însă este tocmai interpretarea rolurilor principale de doi actori debutanți, ceea ce conferă originalitate și prospețime întregii povești. Cei doi sunt debutanți dar nu și nume anonime. Alana Haim este o cântăreață consacrată alături de surorile sale (care apar și ele în film în rolurile … surorilor), iar Cooper Hoffman este fiul lui Philip Seymour Hoffman și nu pot decât spera că există reincarnări și că am asistat în acest film la începutul uneia dintre ele. Cât despre titlul filmului, Licorice Pizza se pare că înseamnă mult pentru acea jumătate a universului care a trăit în California în anii ’70 (numele unei rețele de magazine de discuri muzicale) și nimic (și ne-explicat) pentru cealaltă jumătate.

Anul este 1973. Un băiat întâlnește o fată. Gary are 15 ani și arată cu câțiva ani mai matur. Alana are 25 de ani (sau poate 28) și arată cu câțiva ani mai tânără. Legăturile intre băieți foarte tineri și femei mai mature sunt problematice în viață și pe ecrane, atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere legal, cât timp băieții sunt minori. Cu câteva săptămâni în urma am văzut filmul francez ‘Mourir d’aimer’ realizat acum 50 de ani, o poveste similară, bazata chiar pe un caz real petrecut în Franța, care se termină tragic. De atunci legal nu s-a schimbat prea mult, iar judecățile morale probabil s-au înăsprit. Paul Thomas Anderson, care a scris și scenariul, atenuează impactul negativ în două feluri. În primul rând povestea de dragoste care se înfiripă intre Gary și Alana este perfect castă. După ce legătura începe cu un ‘date’ aproape convențional, personajele cad la înțelegere că ‘nu sunt cuplu’ și petrec restul filmului explorând alte opțiuni și făcându-se permanent geloși unul pe celalalt. În al doilea rând Gary pare a fi nu numai mult mai matur psihologic și intelectual decât vârsta sa, dar și mai matur decât Alana. Băiatul este copil-vedetă într-un show televizat în toată America și antrepenor genial, într-o țară în care minorii nu pot conduce mașini, călători singuri sau bea o bere, însă pot deschide un business și angaja salariați. Daca filmul acesta este un ‘film de maturizare’ cum a fost uneori categorisit, este vorba mai degrabă despre maturizarea Alanei, care la 25 de ani trăiește încă cu părinții (și cu două surori, încă și mai în vârstă decât ea), nu are o profesie stabilă, și este naivă și nesigură și din punct de vedere emoțional.

Calitatea principală a filmului este în opinia mea felul în care reconstituie perioada și locul unde se petrece povestea. Cinematografia folosește lentile și filtre specifice acelor ani, așa incât filmul arata ca filmat în anii ’70. Personajele din film au 15 și 25 de ani, iar eu în 1973 aveam 20 de ani, însă trăiam cu totul pe un alt meridian, geografic și politic, decât California. Recunosc deci generația, recunosc muzica (banda sonoră este excepțională), și pot doar să-i invidiez pe eroi pentru libertatea de care se bucurau. Detaliile de decor și de ambianța creează o senzație imersivă, suntem transportați alături de personaje în anul izbucnirii cazului Watergate și al primei crize energetice, cu cozi la stațiile de benzină. Multe scene combină umorul cu fantezia, plus o doză de auto-ironie pe care Hollywood-ul iubește să o introducă față de propriile sale vedete din trecut, întruchipate de vedete din prezent (Sean Penn și Bradley Cooper au cel mai mult timp de ecran în roluri pitorești). Toate acestea alcătuiesc un amalgam plăcut la vizionare, care nu va zdruncina fundamentele industriei cinematografice dar nici nu va face ca majoritatea celor care își vor petrece cele două ore și un sfert de vizionare să le considere timp pierdut.

Ah, da, se zvonește că sunt discuții despre un sequel. Sper că zvonurile vor fi infirmate. O astfel de combinație lucrează bine, cât timp lucrează bine, doar o dată.

Nota: 8/10

(Sursă fotografii: IMDb.com, https://stulovesfilm.com/2022/01/01/licorice-pizza/)

Articole similare

Dramă de tribunal post-1968: Les assassins de l’ordre (1971)

Dan Romascanu

The Hunger Games (2012)

Iulia Dromereschi

Sfârșitul unei civilizații: Moromeții 2 (2018)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult