Tipografic Majuscul (2020)
Scenariul: Radu Jude, dupa spectacolul-documentar al Gianinei Cărbunariu
Regia: Radu Jude
Cu: Serban Lazarovici, Ioana Iacob, Serban Pavlu, Bogdan Zamfir etc.
Nu stiu altora cum le-a mers la minte si la suflet acest film-document! Mie mi-a adus un nod in gat, un ghem de lacrimi necurse in ochi, o apasare grea pe creier si o gheara rece in suflet.
Sala era arhiplina la avanpremiera. In sala erau oameni de varsta mea, care au trecut prin acele vremuri, ori infricosati, strecurandu-se cu ochii in pamant, ori indiferenti, din prostie sau inconstienta, ori aderand la tagma turnatorilor, ori activand in esaloanele securitatii, ori incercand sa ia atitudine si primindu-si pedeapsa cumplita. In sala erau oameni tineri, o generatie care si-a construit realitatea din urma, pe seama marturiilor celor care au trait aceasta realitate si iata – in anii apropiati, din dosarele securitatii, devenite surse de cercetare si dezvaluire a ororilor dezumanizatoare ale fiintei numita OM.
Si inca mai sunt atatea de aflat… nu pentru razbunari tardive, ci pentru curatarea societatii romanesti. O intreprinderea grea si de lunga durata.
Un dosar de Securitate, al unui tanar de 16 ani, un copilandru transformat in dusmanul de clasa al Romaniei Socialiste, un adolescent nimerit intr-un viespar, intr-o serparie, pornind de la mama sa, tatal sau, “bunii” colegi de scoala, profesorii – oh , profesorii de la Liceul August Treboniu Laurian (Botosani), culminand cu slujitorii vajnicei institutii de paza a societatii socialiste multilateral dezvoltate – Securitatea, sau SECU – mai pe scurt.
Cati dintre cei de o varsta cu mine, in sala de cinema, au avut la locul de munca, printre prieteni, sau in familie chiar, turnatori cu angajamente scrise la SECU. Uneori in jurul unui obiectiv roiau cateva surse, uneori sursele se turnau si intre ele, nestiindu-e fiecare carui sef ii este naimit. Iar uneori, cei care ii angajau si ii asmuteau erau atat de prosti, atat de inculti, atat de imorali, atat de cameleonici, atat de apartinand fest unei organizari dictatoriale, dar atat de atenti la siguranta politica si economica a propriei lor persoane si a familiilor lor si a societatii pe care o “edificau”, incat fabricau fapte si biografii diabolic inchipuite, trimitand oamenii dupa gratii, in lagare de munca sau la morti greu de dovedit. Secvente reale extrase din materialele devoalate din arhivele SECU – secvente reci,
Ceea ce face Radu Jude cu materialul asupra caruia s-a aplecat este din punctul meu de vedere, o lectie de cinema documentar. Asa cum a afirmat realizatorul in sesiunea de Q&A dupa vizionare, tehnica acestui film este construita pe un tip de naratiune prin imagini-cuvinte-sunete. O tehnica asemanatoare celei practicate in “Tara moarta”. O tehnica care trezeste ceva nou in spectactor, o participare profunda si fecunda la intelegerea si asimilarea mesajului cinematografic si istoric. Intercaland secventele povestirii dure si prin text si prin minimalismul decorului – totul frizand ceva din atmosfera kafkiana a Procesului, cu secvente extrase din arhiva Televiziunii Romane, exact din perioada prezentarii desfasurarii calvarului tanarului Mugur Calinescu, Radu Jude creaza o antiteza puternica intre adevarata fata a Romaniei si cosmetizarea tragismului acestei fete.
Alese poate aleatoriu sau cu multa grija documentara si uneori respirand un umor involuntar la adresa subiectelor si momentelor acelor filmari, imaginile din arhiva TVR par uneori extrase chiar din realitatea secolului XXI. Si cat de frustrant este sa descoperi ca, in fond si in mare parte, cetateanul si institutiile nu s-au schimbat, totul a ramas in aceeasi stare de nepasare, de acceptare, de prostie si de nesimtire crasa, din care nu stiu daca vom reusi, astia care am mai ramas, sa ne trezim vreodata.
Cazul “Panoul” si cazul “Elevul”, Romania anilor 1981 si inca cativa ani dupa, cazul oamenilor cu care adolescentul Mugur Calinescu a avut ghinionul sa se intersecteze in scurta sa viata incheiata tragic, reprezinta un studiu psihologic amanuntit, de la micro – adica de la individ – la macro – adica la societatea romaneasca in ansamblul ei. Si cel mai grav, faptul ca formatorii tinerei generatii, corpul profesoral (bine – nu generalizez, nu in integralitate) se tavalea in mocirla aceasta a educatiei strambe. “Ganditorul de la Hamangia” reprezinta sezutul bolovanos pe cur, cu capul in maini si fara nicio tentativa sau intentie de atitudine constructiva. Un model-tipar social. Pe care din pacate, il cam vedem reluat si astazi. Caci si astazi se incearca si indiferenta, dar si inocularea unor adversitati catre “dusmanii inchipuiti”: “spionii de la Radio Europa Libera” si “naimitii” ei, “finanta mondiala”, “strainii”, “drepturile individuale”.
Exista o scena spre sfarsitul filmului, undeva dupa sfarsitul tanarului Calinescu, inainte de a implinit varsta de 20 de ani. O scena interesanta ca intelegere si mesaj. Poate ma insel, dar eu asa am decodificat-o. O scena amintind de “Cina cea de taina”, o masa bogata la belsugul careia stau mai multi de “Iuda” tradatori-turnatori, fideli fata de tara si de fiinta statului socialist, fara remuscari!
Tradat de familie, de prieteni, inconjurat de lasi… Mugur Calinescu a murit pentru ca a ascultat Radio Europa Libera si a scris cu creta alba pe niste panouri:
„Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile”
„Vrem hrană și libertate”.
„Vrem sindicate libere.”
Un film pe care TREBUIE sa il vedeti si pe care TREBUIE sa il revad.
Eu as introduce acest film in programa liceelor din Romania.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Cinemagia.ro)
