Filme Filme europene

Când focurile de armă sunt ultimul sunet pe care îl auzi: Utøya – 22 iulie (2018)

Utøya – 22 iulie / U-July 22 (Norvegia, 2018)
Regia: Erik Poppe
Distribuția: Andrea Berntzen, Aleksander Holmen, Solveig Koløen Birkeland

Filmul care a înmărmurit publicul la a 68-a ediție a Festivalului de Film de la Berlin a fost adus în România de Bad Unicorn și vizionat, în avanpremieră, la cinematograful „Elvire Popescu”. Filmat în doar cinci zile, în apropierea insulei Utøya, în duble a 72 de minute fiecare, a fost menit de către regizor să „ajute la procesul de vindecare” al supraviețuitorilor și familiilor celor uciși în masacrul de pe insula norvegiană, la 22 iulie 2011.

Cu șapte ani în urmă, pe insula Utøya (Norvegia) a avut loc o tabără de vară organizată de Partidul Laburist, la care au participat în jur de 600 de tineri. În urma unei explozii a unei mașini-capcană lângă o clădire guvernamentală din Oslo (care a înregistrat 8 victime), făptașul s-a deplasat pe insulă și, la adăpostul unei legitimații false, a mai făcut 69 de victime, rănind grav peste 100 de alți participanți.

„Actorii” folosiți de Poppe sunt, de fapt, tineri obișnuiți, fără experiență în fața camerei, ceea ce, pentru acest gen de filme, este o rețetă garantată. La fel se întâmplă și în acest caz, în care prezența lor pe ecran aduce un plus de credibilitate; chiar și așa, observațiile privind performanțele actoricești sunt ultimele la care te gândești în timp ce stai cu ochii lipiți de ecran și cu inima cât un purice, întrebându-te cât timp va mai dura teroarea. Iar dacă tu te întrebi asta, din confortul unei săli de cinematograf, strângând, poate, mâna persoanei de lângă tine, cum trebuie să se fi simțit cei prinși în capcană pe insula morții, de pe care 69 dintre ei nu aveau să plece în viață?

Criticat de unele voci fiindcă ar fi făcut filmul „prea curând”, regizorul a declarat că acei supraviețuitori ai atacului care au acceptat să devină consilieri ai echipei au fost de altă părere. Perspectiva ficțiunii și concentrarea, în mare parte a filmului, asupra unei protagoniste fictive, pe nume Kaja, a fost o alegere conștientă, pentru a împiedica pe toți cei cu legături emoționale cu faptele prezentate să își pună întrebări despre cine în ce postură s-a aflat.

De asemenea, Poppe a considerat că mass-media și privirile spectatorilor la nivel internațional s-au concentrat asupra făptașului și nu asupra victimelor, și tocmai de aceea filmul nu îl înfățișează și nu îi pomenește numele, decât la final, în câteva note explicative. Scenariul a fost scris pe baza interviurilor cu supraviețuitorii și încearcă să acopere, deși frugal, cât mai multe perspective.

Personal, consider că, deși un asemenea film este dificil de „digerat”, prezența sa pe ecrane devine o necesitate, un avertisment și o confruntare dură cu realitatea. Masacrul de pe insula Utøya a fost al doilea cel mai grav înregistrat în Norvegia, după victimele celui de-al Doilea Război Mondial; cu toate acestea, ce m-a „durut” cel mai tare a fost faptul că toți cei care s-au luptat, timp de 72 de minute, pentru supraviețuire, erau copii. Cei mai în vârstă participanți la acea tabără aveau, probabil, nu mai mult de 18-19 ani. Cei mai tineri, 11-12. Șocul de a-i vedea reacționând, fie și fictiv, atât de uman, este puternic, și totuși plin de sens.

Diversitate culturală, conflict între generații, diferențe de abordare și, în fond, soarta complet aleatorie, care nu depinde, adesea, de capacități sau de reacții, sunt tot atâtea subiecte la care te poți gândi, odată ieșit din amorțeala inițială a simțurilor. Firește, discuția poate fi purtată foarte departe, de la cât de discutabilă a fost sentința primită de făptaș și până la gravele lacune ale autorităților norvegiene în privința timpilor de reacție și răspuns. Totuși, ideea filmului nu este, nici pe departe, concentrarea asupra acestor aspecte (cu toate că apariția mult-așteptată a autorităților este invocată de nenumărate ori pe parcurs, sugerând un reproș deloc camuflat).

Presiune psihologică, o istorie complexă și încărcată și un efort de documentare de trei ani, care depășește enorm durata de filmare propriu-zisă: acestea sunt ingredientele unui film care, fără milă sau discriminare, prezintă momentele de teroare prin care au trecut tinerii captivi pe insulă. Monument memorial și simbol al curajului și maturității de care mulți dintre ai au dat dovadă, nu se recomandă celor slabi de înger, însă este o lecție care dă de gândit pentru noi toți.

Nota: 8/10

Articole similare

La vida de los peces (2010)

Delia Marc

Another Round (2020). Un film despre nefericire și iluzii

Corina Moisei-Dabija

After.Life (2009)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult