Filme Filme europene

Border (2018) – La hotarul dintre omenesc și bestial

Gräns (2018) – Border
Regia: Ali Abbasi
Scenariul: Ali Abbasi, Isabella Eklöf, John Ajvide Lindqvist, după romanul “Gräns” de John Ajvide Lindqvist
Actori: Eva Melander, Eero Milonoff, Viktor Akerblom, Matti Boustedt, Jörgen Thorsson
Imagine: Nadim Carlsen
Producție : Nina Bisgaard, Peter Gustafsson, Petra Jonsson

Un film dens și deranjant pentru foarte mulți, la fel ca filmele lui Lars von Trier, aș putea spune.  

Filmul va fi greu de lecturat dacă standardul este valoarea voastră supremă și dacă sancționați ieșirea din normă în favoarea confortului psihic.  Cine funcționează așa, mai bine să nu-l vizioneze.

Nu cred că mă înșel dacă spun că acest film este unul foarte european în esență, greu de savurat în cheie americană. Americanii l-au și etichetat drept un “dark movies”, însă eu aș zice că acest indie movie, co-producție suedeză-daneză, este inclasificabil.

Că nu l-au apreciat cum se cuvenea o dovedește faptul că după ce a câștigat premiul “Un certain regard” la Cannes și a fost aclamat la Karlovi Vary, la Oscar filmul a sfârșit prin a nu fi nici măcar nominalizat la categoria “Cel mai bun film strain”, ci doar la categoria “Cel mai bun machiaj”, ceea ce mă face să zâmbesc, fiindcă da, merita și asta, dar nu în primul sau în singurul rând.  Desigur, calitatea machiajului este aspectul cel mai facil de evaluat, și indiscutabil, machiajul care urâțește doi actori frumoși este spectaculos, dar mai erau și altele care puteau fi apreciate la acest film… Mă grăbesc să anexez și pozele care au frapat Academia după vizionarea filmului: “uite-i, dragă, ce frumoși… au fost de nerecunoscut!…”

Regizor danez de origine iraniană, Abbasi vine cu al doilea  său film (după “Shelley”), de data aceasta alăturându-i-se și Lindqvist, al cărui scenariu prealabil facuse valuri cu “Morse”.

Cred că filmul nu poate fi bine înțeles fără a cunoaște câte ceva din folclorul nordic, din legendele cu troli- personaje grotești, cu aspect asemănător oamenilor, care fură copiii (de regulă pe cei nebotezați), înlocuindu-i cu niște surogate, Changelings, pentru care nu am traducere românească.  Cultura nordică a creat această credință veche populară care atribuie copiilor cu defecte genetice ori congenitale origini iraționale, și o tainică explicație a venirii lor pe lume, probabil cu intenția de a alina sentimentul de culpabilitate al părinților.

Dar unde s-ar putea duce copiii furați și înlocuiți cu surogate anormale cromozomial? Ei bine, cred că idea filmului a venit de la această întrebare, și răspunsul la ea face legătura cu umanitatea contemporană și o realitate a zilelor noastre îngrijorătoare: existența rețelelor de pedofili.  Copiii furați sunt folosiți în scopuri sado-pedofilo-pornografice de niște oameni care duc specia noastră spre autodistrugere.  Filmul introduce idea că un troll ar furniza acești bebeluși grupurilor de pedofili sadici, din dorința de a se răzbuna pe omenire, fiindcă părinții trollilor ar fi fost omorâți prin anii ’70, băgându-i cu de-a sila în așezaminte psihiatrice, pe baza comportamentului și aspectului lor fizic anormal. Cu siguranță o realitate a acelor ani, când psihiatria făcea asemenea compromisuri rușinoase, izolând persoanele cu handicapuri congenitale și genetice, inutile societății.

Filmul este tulburător.  Fantezia este plauzibilă, bazată pe lipsa noastra de cunoștințe suficiente în domeniul geneticii.  Ne aflăm la limita fantasticului.  Pe alocuri ambiguitatea este deranjantă, pentru că nici nu validează multe din ceea ce știm deja, nici nu ne face să aflăm ce nu știm, ci doar ridică probleme.  Unde este limita dintre normal și anormal?  Este anormalul ceva întotdeauna rău? Este normalul chiar normal? Unde se termină omenescul și începe bestialul? Suntem oameni ori animale? O aberație cromozomială poate fi benefică omenirii? O individă cu anomalie genetică precum e Tina, poate fi o salvatoare, care o face cu prețul propriei sale fericiri, sublimată în dragostea pentru copii, în maternitate și în respectul pentru ceea ce oamenii au învățat-o că este corect și frumos și drept?

Totul începe cu o graniță portuară unde femeia-vameș pe nume Tina, depistează prin calitățile sale olfactive trecerile ilegale de alcool și droguri.

Femeia este urâtă și trăiește la marginea societății, pentru că și-a asumat anormalitatea și urâțenia izolându-se în viața ei privată, deși își face treaba bine la frontieră, chiar extraordinar de bine, încât este promovată să depisteze o rețea de pedofili din oraș.

Împerecherea cu o altă ființă cu anomalii fizice la fel de rare ca ale ei, o conduce spre auto-cunoaștere, acceptare de sine și încredere în ea însășia.  Ea află că a fi altfel nu înseamnă neapărat a fi mai prejos. Făptura este monstruoasă, dar este generoasă cu oamenii, este devotată comunității ei și iertătoare; în privat, dincolo de slujba ei la vamă, ea trăiește ca un animal, ca o parte integrantă a pădurii nordice în care sălășluiește, și din care din când în când iese ca să-și facă treaba ei mereu aceeași, de ofițer la o graniță cu Finlanda, unde poate să miroasă emoții ca frica, vinovăția și furia celor care încearcă să treacă cu alcool, droguri ori materiale pornografice.  Știm cum câinii pot simți frica omului, așa că scenariul ne pare plauzibil, deși ambiguu, fiindcă omul nu este câine. Dar spectatorul poate presupune că o mutare cromozomială poate face posibil și așa ceva.

Hidoșenia ei este atât de respingătoare, încât spectatorul, în sinea sinelui lui, nu poate s-o accepte pe Tina ca personaj bun al poveștii, cu toate calitățile sale care o situează în cel mai superior rang al speciei umane.  Tocmai de-aici, după părerea mea, se iscă sentimentul de frustrare cu care ne ridicăm de pe scaune, la sfârșitul acestui film, atât de sarcastic. Nu putem admite cu una-cu două că urâtul poate fi uneori și altfel decât rău.  Bunătatea Tinei este mereu anihilată de hidoșenia ei, și de comportamentul animalic, atunci când are loc dezinibiția instinctelor ei (care o conduce spre găsirea propriei identități și a achiziției unei stime față de sine), cu nuditatea ei îngrozitoare, cu sexualitatea ei aberantă, cu mârâitul și adulmecatul ei canin.

Inițial viața Tinei era redusă la îndeplinirea datoriei ei profesionale, iar lacunele sale identitare disimulate de rutina datoriei de vameș, sau subsumate ideii că ea nu este la fel ca ceilalți, deci mai puțin decât ceilalți. Dar viața ei va fi complet schimbată odată cu apariția celuilalt personaj principal,Vore, care o vede dezirabilă și “perfecta”. Aparent cei doi sunt la fel, aparținând fizic aceleiași “specii” diferită de normă, în fond posedând aceleași anomalii genetice. Tina se descoperă ca un individ cu nimic mai prejos decât alte ființe, datorită iubirii lui Vore, cel aidoma ei, monstrous și urât, care o vede pe ea frumoasă.  

Deosebirea dintre felul în care fiecare dintre cei doi vede comunitatea umană în care se află, o va supune pe Tina la dificila alegere dintre principiile cu care a fost crescută de oameni milostivi și cele ale iubitului ei, desprins dintr-un grup răzbunător de troli finlandezi.

Vizionarea de personaje care mănâncă viermi, râme și melci, de fețe umane grotești care mârâie și adulmecă precum câinii este mai puțin frustrantă pentru spectator decât ideea care se dezvoltă acolo, cum că noi, oamenii, putem fi “normali” la chip, dar monstrous de anormali uneori, prin comportament pervers al unora.  Omenirea contemporană este purtătoarea celei mai abjecte dintre perversități, pedofilia, ce se manifestă la unii care apar drept normali.  Care este atunci criteriul după care unii pot fi considerați mai frumoși și mai normali decât cei care-s afectați de vizibile aberații cromozomiale? Unde este frontiera dintre frumos și urât, dintre bine și rău, dintre normal și anormal, dintre om responsabil și bestie?

Filmul conține mult realism, un realism sordid, prezentat în culorile și luminile fluorescente, țipătoare ale unui oraș de graniță suedez, dar și un aer puternic de romantism gotic, cu imagini fără stridență luminoasă, cu peisaje idilice, de pădure nordică, cu lacuri în care doi monștri hermafrodiți se scaldă și își împlinesc impulsurile bestiale, într-o perfecta iubire și armonie universală.  Cinematografia suedeză nu se dezminte, scena coitului celor doi este abruptă, fără perdele, explicitul este nu mai puțin fantastic la acea imagine cu penisul-surpriză al Tinei, sau ale durerilor facerii la Vore, bărbatul-troll care are un vagin. Desigur că inversarea sexelor nu este întâmplătoare, căci trolul cel rău, Vore, zămislește niște progenituri muribunde, de care are nevoie ca să înlocuiască bebelușii sănătoși pe care îi răpește familiilor, ca să îi predea grupului de pedofili cu pofte animalice. Aberațiile și ambiguitățile bine calculate, generatoare de idei legate de raportul dintre normal și anormal, de dragostea ca mijloc de auto-identificare, de nedreptatea cu care specialul poate fi rejectat în favoarea normei, se țin lanț, iar noțiunea de limită, de frontieră, anunțată de titlul filmului, s-ar cuveni urmată de un logic semn al întrebării: Border?

Nota: 10/10

Articole similare

Ho woo shi jul (2009)

Mihaela

‘All You Need Is Love’? – Yesterday (2019)

Dan Romascanu

Țara moartă (2017) – One World Romania 10

Delia Marc

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult