Carti Memorii jurnale Recomandat

Viaţă şi cărţi, de Nicolae Manolescu

“Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă”, de Nicolae Manolescu
Editura Paralela 45, Piteşti, 2009

Moto: „Ce bufonerie şi ce impostură, în fond, în meseria de critic literar: un expert în obiecte iubite” (Julien Gracq)

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Departe de disputele din lumea literară românească, dintre criticii literari şi diferitele grupări ale acestora, am putut să privesc această carte detaşat şi consider că în acest fel am putut să o savurez cu adevărat. De altfel, trecând peste unele aspecte pe care pot să le critic tocmai prin această detaşare (sau neştiinţă?), consider că este cea mai bună carte pe care am avut prilejul să o răsfoiesc şi apoi să o citesc cu pasiune din ultimii ani. Calităţile ei sunt multiple, majoritatea ţinând de personalitatea autorului, de iubirea lui faţă de carte şi de scris, dar şi de cititor: e posibil ca numai un cititor autentic să aprecieze felul în care dragostea lui Nicolae Manolescu o poartă acestui obiect sacru de cultură reală: cartea.

Nicolae Manolescu este cel mai apreciat critic literar în viaţă, a cărui încununare este chiar „Istoria critică a literaturii române”, carte apărută anul trecut şi care a cunoscut dezbateri şi discuţii importante, fiind atât apreciată, cât şi combătută, ca orice operă critică de calitate. După cea mai importantă lucrare din viaţa unui critic literar, istoria literaturii autohtone, Nicolae Manolescu şi-a scris firesc memoriile sau „amintirile unui cititor de cursă lungă”. O cursă lungă care l-a dus pe autor, pe rând, din postura de prigonit politic (părinţii lui fiind arestaţi încă de când autorul avea 14 ani), licenţiat în filologie sau doctor în Litere, profesor universitar (funcţie pe care a fost promovat abia în 1990), cronicar şi critic literar, om politic, chiar candidat la preşedinţia României.

Toată această cursă, care include o viaţă de peste şaptezeci de ani, a fost purtată aproape permenent sub semnul cărţilor: de la prima amintire literară, primele incursiuni în romanele copilăriei, prima amintire a scrisului, până la sutele şi miile articole publicate despre cărţi în Gazeta literară, Contemporanul şi România literară, fondator al Cenaclului de luni sau îndelunga carieră în Uniunea Scriitorilor din România.

Analizând toată această carieră livrescă, pentru Nicolae Manolescu era firesc ca să o transforme într-o carte de memorii, pentru a dezvălui tuturor mirajul cărţilor, care l-a determinat, printre altele, să nu părăsească niciodată România definitiv, nicăieri nesimţindu-se mai bine decât în mijlocul literaturii române, pe care o cunoaşte ca nimeni altul.

Nicolae Manolescu - 1970

Structural, cartea este împărţită în două părţi, intitulate sugestiv „Cititul şi scrisul” şi respectiv „Scrisul şi cititul”, părţi în care sunt descrise pe rând preocupările lecturii din copilărie şi adolescenţă, cu exemple sugestive şi autori care i-au influenţat modul de a citi şi de a gândi şi respectiv primele încercări de a scrie şi modalităţile în care scrisul, critica erau înfrânate în perioada comunistă şi imediat după aceea, pentru a ajunge să descrie ultimii ani – anii 2000 – cu renunţarea la activitatea politică şi concentrarea pe finalizarea Istoriei critice.

Prima parte – Cititul şi scrisul – ne aduce în prim plan un copil şi apoi adolescent îndrăgostit cu totul de cărţi („Când le deschideam, uitam totul – ăsta era cititul? Nu, asta însemna să mori de plăcere”-Sartre). Paginile trec pe nesimţite, sunt absolut seducătoare şi ne rămâne în memorie copilul care îşi dorea să se joace tot timpul, dar în acelaşi timp care iubea perioadele în care era bolnav, pentru că erau singurele momente care îl sustrăgeau de la joc, care îl obligau să stea tot timpul în pat şi în care putea să citească nestigherit ore în şir. Somnul de după-masă i s-a părut întotdeauna insuportabil, pentru că îl privau pentru o oră sau două de cele două mari plăceri ale copilăriei sale: cititul şi joaca: „Prima activitate pe care memoria mea o înregistrează, în care eu sunt subiect individual şi orgolios, este scrisul. Nu cititul (care mă prindea ca şi joaca): scrisul. Am devenit conştient de mine scriind. Mai ales că nu ştiu cum şi când am învăţat literele. Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintotdeauna. Nici părinţii mei nu-şi amintesc cine şi când m-a învăţat să citesc. M-am pomenit citind, aşa cum m-am pomenit jucându-mă: înainte de a fi eu însumi.”

Nu îşi aminteşte primele lecturi şi nici primele personaje, dar aducerile aminte rămân în privinţa primelor biblioteci pe care şi le-a format: „Ceea ce îmi amintesc foarte clar este sentimentul de proprietate pe care mi-l trezeau cărţile mele. Înainte de a fi un cititor adevărat, eram, iată, posesor de cărţi. Asta îmi plăcea nespus. Proprietatea privată era pe cale de dispariţie în România, dar eu mă simţeam, la cei nouă sau zece ani, proprietar. De cărţi.”

Imediat după descoperirea bibliotecii, pornind pe urmele lui Borges, Nicolae Manolescu, ajuns la vârsta adolescenţei timpurii, descoperă şi primele personaje şi cărţi care i-au influenţat modul de a gândi. Insula misterioasă a lui Jules Verne este una dintre acestea, determinându-i o filosofie optimistă care nu l-a părăsit niciodată, apreciind mereu tăria naufragiaţilor de a nu renunţa în nicio clipă şi de a lua totul de la capăt, cu energie şi imaginaţie („N-am nicio înţelegere pentru neputincioşi, abulici, inadaptaţi”).

Au urmat lecturi din ce în ce mai bogate şi variate, ani în care a fost înfluenţat de opera lui Turgheniev, de Stendhal sau Tolstoi:      „Şi a venit Roşu şi negru. Nu mai citisem nimic asemănător. Adoraţia pentru Turgheniev a pălit. Doar Război şi pace, descoperit imediat după aceea, m-a mai adus într-o stare de fericire la fel de mare. Au fost primele romane din cauza cărora, citindu-le  pe nerăsuflate, sufeream că se încheie mai repede decât mi-aş fi dorit. (…) Eram pur şi simplu ameţit şi mort de curiozitate să aflu ce păţesc personajele; întârziam deliberat să închei capitolul, prelungindu-mi plăcerea.”

Coperta IV

Iubirea pentru cititul în formă pură este omniprezentă, criticul de acum având regrete că nu mai poate citi cu aceeaşi inocenţă din copilărie şi adolescenţă, pentru că acum fiecare carte este citită pentru a scrie despre ea, obiectul plăcerii sale s-a profesionalizat şi plăcerea nu mai este aceeaşi. Cu toate acestea, nu există o zi fără o carte, nu există moment în care autorul să nu aibă vreo carte în mână, iar fericirea este că încă nu a citit toate cărţile. De altfel, acestea sunt şi cuvintele prin care încheie prima parte a pledoariei în favoarea cititului: „Mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc, dimineaţa, în călătorii (ba chiar şi în tramvai), pretutindeni şi oricând, citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin o carte în mână. Îmi e uneori de ajuns s-o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri, le ţin perfect minte şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, să le deschid şi să le ordonez, aşa cum eroul Orbirii lui Canetti îşi depune pe rafturi invizibile cărţile din cap, una câte una, cu grijă şi cu tandreţe, atent să nu le murdărească ori să nu le boţească. Pe cele noi, le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părăsit niciodată. O carte nouă este lucrul cel mai frumos  care mi se poate întâmpla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.”

În a doua parte a cărţii – Scrisul şi cititul –, Nicolae Manolescu se detasează de pasiunea pentru citit pentru a pune accentul pe memorialistica pură, descriind fapte şi întâmplări ce s-au petrecut după adolescenţa petrecută în mijlocul cărţilor. Perioada comunistă este majoritară, autorul încercând, uneori evident, alteori pe ascuns, să îşi ofere alibiuri pentru o perioada întunecată, pentru care a fost de altfel acuzat de „pactizare cu inamicul”.

Orice referire la adeziunea la comunism, chiar dacă aceasta era una de suprafaţă, este imediat motivată etic şi moral sau măcar se încearcă aceasta, pentru cei care nu cunosc amănuntele toate motivaţiile par reale, credibile şi realiste. Cu toate acestea, multe dintre motivele lui Manolescu par răsuflate: numirea în funcţia de redactor-şef la România literară la propunerea lui Ceauşescu, imediat după dizidenţa lui Nicolae Breban este doar un exemplu, cum exemple se pot găsi şi în repetatele presupuse acte de curaj ale autorului, fără ca acesta să păţească efectiv ceva, lucru ciudat în anii comunismului.

În acest sens, Nicolae Manolescu îşi apără, din punct de vedere al formării sale, precursorii care au aderat la socialism sau comunism, cum ar fi Arghezi, Blaga, Sadoveanu şi mai ales George Călinescu. Personalităţi care nu au fost niciodată iertate de adevăraţii dizidenţi, cum ar fi discuţia din ultima perioadă despre cuvintele spuse despre aceste persoane de către Monica Lovinescu: „Nu se poate trece peste influenţa pe care Călinescu a avut-o asupra formării modului nostru de a gândi şi de a scrie critică. Fie şi numai din acest motiv, preţul recuperării lui Călinescu, de altfel, ca şi al lui Arghezi sau Blaga, în anii ’50-’60, merita să fie plătit. Generaţia noastră stă martoră. Au fost şi sunt discuţii contradictorii pe această temă. Tinerilor scriitori de după 1989 li se va fi părând cinică observaţia că noi am avut de câştigat de pe urma abdicărilor morale ale unor mari scriitori, abdicări care au permis reconsiderarea lor oficială exact când aveam mai mare nevoie de ea. Tinerii ar trebui să înţeleagă că, dacă noi, profesorii lor, am fi fost lipsiţi de lecţia critică a lui George Călinescu, ei înşişi n-ar fi fost ceea ce sunt. Cultura e o ştafetă. Chiar şi relativ târziu, când i-am descoperit noi, „clasicii” interzişi în deceniul şase, pe care nu i-am învăţat la şcoală (Maiorescu, Macedonski, Bacovia, Papadat-Bengescu, Arghezi, Blaga, Voiculescu, Lovinescu şi altii, legiune), au reprezentat o hrană spirituală în lipsa căreia, nu doar noi, ci şi urmaşii noştri, am fi suferit de inaniţie.”

Nicolae Manolescu

Vorbeşte, de asemenea, deseori despre cenzura din comunism, de care adevăraţii scriitori scăpau cum puteau: unii se conformau şi scriau cât mai echilibrat, încercând să ocolească ceea ce putea fi tăiat, unii scriau sincer şi direct, iar operele lor fie erau nepublicabile, fie tăiate drastic, iar alţii pur şi simplu s-au oprit ori au trimis manuscrisele direct în străinătate. În privinţa lui Manolescu, este clar că el a făcut parte din prima categorie, a celor care s-au conformat epocii, încercând să scrie despre cărţi neutre, care nu propovaduiau sistemul comunist, dar nici nu se opunea lui, astfel încât a ajuns să fie un critic literar acceptat de regim: „Cititorul cel mai atent era, în comunism, cenzura. Ochiului ei vigilent nu-i scăpa nimic din ce scriam. Mai insidios era ochiul autocenzurii. Cenzura mai lăsa câte o pleoapă să-i cadă. Autocenzura era un reflex permanent. Ochiul ei nu aţipea niciodată.” Nici acum nu ştie care este adevărata cale, aşa cum nu au ştiut-o nici cei care erau în alte tabere. Dezamăgirea de ceea ce s-a întâmplat în postcomunism este mare chiar şi în rândul categoriilor care s-au opus atunci sau mai cu seamă în rândul acestor categorii, care s-au simţit peste noapte atraşi tot în vârtejul unui comunism de speţă nou, condus de oameni din rândul doi.

Cartea suprinde, în esenţă, fapte şi nu personalităţi, întâmplari reale sau aparent reale şi nu introspecţie în sufletul propriu sau al celorlalţi. Chiar Nicolae Manolescu îşi recunoaşte propriile limite în privinţa felului său de a scrie şi de a gândi: „Ştiam demult că nu sunt în stare să scriu o carte cum este Scrisori către fiul meu a lui Gabriel Liiceanu. Nu e vorba doar de a-mi respecta, eu, cel dintâi, intimitatea. Nici de o banală pudoare. Pur şi simplu nu sunt ceea ce se cheamă un introspectiv.” Specialist în cărţi şi în critica lor, el poate spune multe despre personajele lor, chiar şi la mulţi ani de la lecturare, poate vorbi ore întregi despre majoritatea cărţilor citite, în schimb oamenii din jur sunt mult mai greu de înţeles şi „de povestit” („Despre personajele din literatură păstrez imagini mult mai puternice decât despre oamenii pe care i-am întâlnit. Şi nu sunt sigur că ştiu tot atâtea despre femeile pe care le-am iubit câte ştiu despre Anna Karenina sau despre Adela.”)

Este clar că avem în faţă o carte foarte interesantă şi captivantă, care va fi iubită de cei care iubesc cărţile. Ne amintim cu plăcere rândurile lui Mircea Eliade despre cărţile citite, despre nopţile în care stătea treaz doar pentru a termina încă şi încă o carte, despre dorinţa lui de a fi specialist în domenii care mai de care mai ciudate. La fel, Nicolae Manolescu are un cult al cărţii şi o deosebită plăcere de a face cunoscut mai departe această pasiune, care induce cititorului dorinţa de a termina rândurile şi a căuta în bibliotecă următoarea lectură. Pentru pasionaţii de carte, în rândul cărora mă regăsesc şi eu, „Viaţă şi cărţi”, cel puţin în prima parte, nu este decât o confirmare că sunt şi persoane publice care gândesc la fel şi care îi pot călăuzi pe drumul lecturii ca plăcere şi, de ce nu, al criticii literare.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Articole similare

Prin blogosfera cinefilă (11 – 17 iulie 2016)

Jovi Ene

Nouă poezii din ”Poeziilaprimamână”, de Andrei Huțuleac

Jovi Ene

Pe linie, de Serena Williams și Daniel Paisner

Jovi Ene

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult