Carti Carti de fictiune

Un roman plin de sens: „Ceilalți americani”, de Laila Lalami

„Ceilalți americani”, de Laila Lalami
Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere, Pitești, 2020
Traducere de Diana Geacăr

Un exercițiu rațional

O foarte asemănătoare senzație am avut când am citit „O căsnicie americană”. Nu atât din cauza subiectului, cât din cauza manierei de scriere și a concluziei la care am ajuns, anume că, deși îmi place tot substratul și mesajul transmis de Laila Lalami, cartea a stat mereu în afara mea, distantă.

Este posibil ca eu să nu pot înțelege decât cerebral discriminarea? Acesta este un gând care nu mă tulbură, pentru că știu că nu este adevărat. Rămân activată doar cu mintea și nu cu sufletul din pricina felului în care e abordat subiectul de către Laila Lalami. În plan emoțional, vocea romanului e nesemnificativă. Autoarea creează o partitură care nu are nici o intenție sentimentală, ea vrea să ne activeze discernământul adus de obiectivitate, de judecata limpede. Am reacția pe care s-a mizat, iar asta înseamnă că romanul e bun. Dar doar până când începem să vorbim de plăcere și satisfacție.

Consider îndreptățită remarca care acuză textul de o anumită ariditate. Atins de detașarea celui care nu vrea să fie acuzat de implicare personală. Există ceva comun, mult prea des întâlnit deja în literatura contemporană, acel soi de distanță dintre autor și personajele lui. Pare că e singura modalitate prin care își dovedește imparțialitatea. Este precum acel părinte care nu își îngăduie o manifestare fățișă a afecțiunii de teamă că și-ar putea alinta copiii, de teamă că ar săvârși niște excese. Asta îl poate transforma într-un părinte ciudat care se remarcă printr-o atitudine forțată.  Încep să cred că această abordare stinge ceva în vocea unor scriitori. Cărțile rămân lipsite de toate notele acute, de profunzimea notelor grave, predominant rămânând un ton prea egal și prea neutru. În literatură nu e suficient să fii corect, chiar dacă vremea în care trăim a făcut din asta o cerință indiscutabilă.

Fisuri mărunte, breșe invizibile

Un alt numitor comun prezent în multă literatură contemporană este banalitatea cadrelor, anonimitatea din care se ridică personajele, familiarul care învăluie scenele și întâmplările. Lipsa senzaționalului de orice fel aduce o tăcere bine cunoscută în niște habitate neînsemnate, toate seamănă mult cu propriile noastre existențe. De fapt, asta începe să fie marea miză, este pariul pe care scriitorii momentului ni-l propun, accesarea dramei silențioase, a fracturilor care își înfundă trosnetul oaselor sub ochii noștri neatenți, zi de zi. Cotidianul, pătura sub care se ascund o grămadă de lucruri injuste, este capcana care ne adoarme vigilența. Deviațiile de comportament ale societății sunt bagatelizate de rutină. Cartea face din ele subiectele vedetă. E ca și cum, adunând mici firmituri, reconstituie o pâine. Asta îi reușește Lailei Lalami. O să urmărim cum se sfărâmă miezul, cum se acrește uitat prin buzunare și mucegăiește aruncat prin unghere nemăturate de nimeni. O să înțelegem când, în loc să hrănească și să bucure, pâinea s-a risipit, s-a alterat, lăsându-i pe unii flămânzi și rahitici sufletește.

Trecutul este prezent

Întotdeauna trecutul determină prezentul, iar trecutul conține un cifru care desface prezentul. Matrița care ne va da forma finală, se construiește zilnic. Ceea ce ne rănește, ceea ce ne bucură, ceea ce nu uităm și purtăm mereu în minte, ne determină forma și armonia, sau dimpotrivă, urâțenia ulterioară.

 „…mă înșelasem. Prezentul și trecutul nu puteau fi dezlipite; niciodată dacă le luai separat, nu le puteai înțelege.”

Profilul personajelor se creionează capitol după capitol. Întâmplările și poveștile lor seamănă cu mii de alte povești pe care le-am mai văzut.

Baleind între momentul prezent și perioade din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, personajele capătă o dimensiune tridimensională, lucru ce permite să fie privite din perspective diferite, în timp ce cititorul se învârte în jurul lor. Laila Lalami are grijă să creeze acel punct spațial din care să fie observat detaliul esențial. Recunosc că în unele cazuri eu mi-aș fi dorit un detaliu mai elaborat și mai solid. Mi-aș fi dorit chiar să petrec un timp mai lung și mai prețios în acele puncte de observație. Atunci romanul ar fi devenit mai articulat, mai consistent.

Unele lucruri încep foarte devreme, încă de când protagoniștii erau copii, trei dintre ei au fost colegi de școală. Și încep mereu cu niște lucruri simple, considerate extrem de banale în ciuda toxicității lor, care pot fi văzute în orice liceu, din orice colț de lume. Dar există și un element care să ajusteze ce e rău și să sporească ce e bun? În carte nu există. Nici în realitate nu există, din păcate, decât foarte rar.

Un accident în care moare o persoană schimbă viața tuturor

Întotdeauna un exercițiu necesar – exercițiu pe care scriitoarea îl și face – este să te pui în locul tuturor celor implicați într-o întâmplare ca cea care are loc în această ficțiune. Anume acest accident nefericit care curmă viața unui bărbat. Un impact frontal dintre un pieton aflat pe marginea autostrăzii și o mașină care trece în viteză. Ceea ce a părut inițial un accident regretabil și întâmplător se transformă într-un act care schimbă radical raporturile dintre toți cei implicați, într-un fel sau altul, în această tragedie. Soția și cele două fete ale celui decedat, cunoscuții lor, suspecții și anchetatorii, toți vor fi alți oameni la finalul cărții. Pe rând, toți vorbesc în capitole intercalate, la persoana întâi, inclusiv cel decedat. Nora, Jeremy, Efrain, Maryam, Driss, Coleman, Anderson, A.J., Salma. Niște oameni comuni, dar foarte diferiți.

Această clasificare, cel diferit, cel care nu-i ca mine, pare inițial că ascunde doar originea diferită, rasa diferită, religia diferită. Conține toate aceste atribute care fac din altul ceva diferit. Celălalt e și marocanul, musulmanul, tuciuriul. Însă nu e doar atât. Această delimitare de omul de lângă tine, separă mai profund. Laila Lalami demonstrează în carte că oricare poate fi celălalt american, fiecare poate ocupa acest statut de exclus, de oponent, de alienat sau discriminat. Asta pentru că întotdeauna există un ochi care privește diferitul ca pe ceva care i se opune, care nu-i de-a lui, ci aparține unei alte părți. Orice origine, orice religie, orice culoare ar avea un american, el va fi in mintea unui alt american catalogat drept celălalt american”. Este o scindare fără leac și fără sfârșit, nu o fractură, căci n-a fost vreodată un os întreg, ci doar fragmente fără articulații funcționale între ele. Și asta pentru că nu ne referim la esență. Noi toți suntem oameni, înainte de a fi creștini, negrii, democrați sau homosexuali, dar ne raportăm mereu la atribute și nu la subiect.

Sigur că există în carte și exemple de discriminare devenită aproape clasică, genul de raționament care dovedește rasismul instituționalizat sau cel are confirmă derapajul evident al bărbatului alb heterosexual.

„Dar dacă rolurile s-ar fi inversat în seara de 28 aprilie, iar Mohammed Driss Guerraoui ar fi omorât un bărbat cu care se certa de mulți ani, ar fi fost pus sub acuzare numai pentru părăsirea locului accidentului? …. Crescând în acest oraș, am învățat cu mult timp în urmă că brutalitatea unui om numit Mohammed e rareori supusă îndoielii, dar umanitatea lui trebuie întotdeauna dovedită.

Uneori rasismul și ura funcționează chiar și în situații în care poziția dominantă este ocupată de rasa discriminată. Un polițist de culoare și un infractor alb.

„Cu ambele mâini am apucat barele de metal ale celulei

– Ce mi-ai spus adineauri?

Tăcere.  Aștepta să plec.

– Hei, cu tine vorbesc.

Când a simțit că tot mai stăteam la ușa celulei, s-a întors pe pat și s-a ridicat în capul oaselor, uitându-se la mine. A rostit rar și limpede fiecare cuvânt.

– Am spus: Nu vorbesc cu o cioară împuțită. De data asta m-ai auzit?”

Judecăți, corespondențe și cine e mai bun

Precum o balanță de mare finețe, Laila Lalami așază pe talere câteva perechi. Cupluri. Surori. Părinți și copii. Camarazi. La fel de subtil, o să-și determine personajele să se judece cu asprime, judecându-i pe ceilalți. Acuză la celălalt o greșeală pe care o fac chiar ei. Și demonstrează că o greșeală are o mie de fețe. Și chiar dacă ea rămâne o greșeală, unii o vor privi din direcția din care ea nu se vede deloc așa.

Păstrând această privire spre celălalt, veșnic el, un celălalt pare mai rău, mai strâmb, mai slab, mai odios. De fapt, celălalt este mereu o oglindă a lor. A noastră, până la urmă.

Moartea e un sfârșit pentru unul și un început pentru alții

„Am ajuns la concluzia că acesta e un alt efect al morții, tulbură tipare de mult stabilite.”

Există o ordine care se clădește zi de zi, cuvânt cu cuvânt, faptă cu faptă. Personajele realizează că, în acest moment critic, află în situații pe care nu le vor, dar fiecăruia i-ar fi greu să înțeleagă cum a ajuns acolo. Acest accident care are loc pe autostradă îi lovește pe toți, în sensul că fiecare vede mai bine ca niciodată că ocupă o poziție în care simte un real disconfort. Ca pe o tablă de șah bine zdruncinată, toate piesele se mișcă, în mare dezechilibru, de pe pătratele lor. De pe alb, se pot trezi pe negru sau invers. Nimic nou sub soare în faptul că în momentele de criză și de mare cumpănă oamenii se trezesc că privesc viața ca pentru prima dată. Ei se pot reconfigura. În bine sau în rău.

Cartea are o frumoasă frază de încheiere, care nu este deloc caracteristică ei, și cred că merită să mă despart de volumul acesta, scriind-o în recenzie pentru voi, pentru a vă arăta, de fapt, cum nu este cartea.

„Abia atunci, după moartea tatălui meu, am ajuns să înțeleg că dragostea nu-i o creatură îmblânzită sau supusă, ci o bestie sfidătoare, dezordonată, imprevizibilă, generoasă și iertătoare, care mă va elibera de suferință și mă va scoate din întuneric.”

Un roman deloc spectaculos, dar plin de sens. Cred că e de preferat acest enunț decât următorul: un roman foarte spectaculos, dar fără sens. Spectaculosul plin de sens este suveran, desigur, dar cartea nu este o construcție goală, iar aste este pentru mine cel mai important.

Consider extrem de promițătoare și provocatoare această colecție a editurii Paralela 45 și la fel o consider pe această autoare pe care sper să o pot citi în continuare tradusă în română. Și pentru că tot am pomenit cuvântul tradus, salut nu doar traducerea Dianei Geacăr, cât mai ales că s-a găsit de cuviință să existe în volum, o pagină a traducătorului. Iar pentru a dovedi că nu rostim laude doar de dragul de a lăuda, deja citesc „Atunci când am fost fericiți” de Gong Ji-Young din aceeași colecție, Ficțiune fără frontiere, ceea ce înseamnă că vom mai vorbi despre ea. 

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.

(Sursă fotografie autor: https://www.bostonglobe.com/2020/09/17/arts/conditional-citizens-looks-what-it-means-belong-here/)

Articole similare

Pledoarie pentru artă (erotică): ”Elogiu mamei vitrege”, de Mario Vargas Llosa

Jovi Ene

În real și dincolo de el: Zeppelinul piticului, de Marian Ilea

Jovi Ene

Proiectul Sarcina: ”Efectul Rosie”, de Graeme Simsion

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult