„Măștile din spatele măștii”, de Teodor Hossu-Longin
Editura Hyperliteratura, București, 2022
Guest post de Tudor Runcanu
Prima senzație pe care o ai când începi să parcurgi romanul lui Teodor Hossu-Longin este că ai ajuns spectator în fața unui cor, într-un obișnuit moment de repetiție. Nu e un moment special, e o repetiție banală, așa cum ar putea fi în fiecare zi. La un moment dat, apare dirijorul și fiecare începe să cânte și brusc urechea muzicală e inundată de partituri diferite. La Hossu-Longin, fiecare cântă pe limba lui, și corul blocului e disonant și foarte vocal. Îți vine să te iei cu mâinile de cap, îți vine să te ridici și să pleci, însă dacă te apropii și stai să asculți fiecare voce în parte, te trezești în fața unei revelații. Toate personajele, diferențiate din start de criteriul vârstei, au propriul limbaj, iar abilitatea principala a lui Hossu-Longin e aceea că se folosește perfect de toate clișeele și slangurile specifice vârstelor personajelor. Nicăieri nu am mai întâlnit această aplecare către acele formule verbale atât de particulare categoriilor sociale sau de vârstă. De aceea, afirm cu toată responsabilitatea că romanul poate fi citit ca un excelent studiu de lingvistică românească contemporană. Aici autorul mi s-a părut un culegător iscusit și de ce nu, un important documentarist.
Senzația imediată e că această carte radiografiază cu acuratețe doar perioada începutului pandemiei, însă adâncindu-te în lectură, discursul personajelor te aruncă mult mai departe în timp. Dacă în proximitatea prezentului tinerii sunt concentrați exclusiv pe acțiuni imediate, cu cât te îndepărtezi de ei și dai de celelalte personaje, cele între două vârste și mai apoi pensionarii, îți dai seama că toată angoasa lor e mult mai veche. Am avut senzația, la un moment dat, că Hossu-Longin scrie o parabolă despre comunismul privit ca o bombă atomică. Are efect imediat, însă toată puterea ei radioactivă se prelungește prin timp până azi, prin acești hibakusha, pensionarii blocului atât de vii încă, atât de pasionali când un pet de apă înlocuiește în mintea lor orice declarație de dragoste.
O altă senzație avută citind această carte e că suntem în fața unui scenariu de film sau a unei piese de teatru. Există pasaje lungi în care avem parte exclusiv de dialog. E doar replică după replică, iar momentul e urmat de obicei de jurnalul administratorului, care în esență tot teatru este, fiind un excelent monolog agramat. Avem așadar în față un scenariu dramatic evident gândit într-un decupaj de film.
Am simțit, și probabil așa au simțit și ceilalți, că putem parcurge povestea detașat, de sus, de undeva de deasupra blocului. Desigur că starea asta de elevație ne-a dat confort, însă asta nu a ținut mult. Cu fiecare tablou, atât de distinct ca și scenografie și protagoniști, ni s-a servit discret și o parte din noi. Am ajuns să mă întreb dacă așa arăt și eu, pentru că sunt o grămadă de sentimente ale alienării pe care le-am trăit cu exactitate în același mod. E înfricoșător. Și mai înfricoșător e faptul că nimic din tot ce trăiesc personajele din carte, în special angoasa și alienarea în fața destinului, nu s-a terminat nici în această clipă cu nici unul dintre noi. E un profund work in progress.
Teodor Hossu-Longin e un prozator modern, perfect calibrat vremurilor pe care le trăiește. E acel dirijor de cor despre care vorbeam ceva mai devreme, care știe să ofere momente solistice personajelor sale, indiferent de consecințe. Corul vocilor din carte sună profund atonal, însă niciodată fals sau dezacordat, și aici e marea sa abilitate. Pentru că în esență, această carte vorbește despre umanitate. Despre umanitatea noastră românească, închisă atât de bine între betoanele marilor orașe.
Puteți cumpăra cartea: Editura Hyperliteratura/Libris.ro.
(Sursă fotografii: Hyperliteratura.ro, pagina de Facebook a autorului)
