Carti Carti de istorie Recomandat

Sfânta Rusie, de Alain Besançon

Sfanta Rusie”Sfânta Rusie”, de Alain Besançon

Editura Humanitas, Colecție Istorie, București, 2013
Traducere de Vlad Russo

După aproape o jumătate de secol de implicare intelectuală şi nenumărate contribuţii editoriale în largul domeniu al ruso-sovietologiei (istoriei, mentalităţilor, spiritualităţii, politicii după cum o dovedeşte bibliografia), era inevitabil ca Alain Besançon să încerce să scrie o lucrare de sinteză în care să ofere răspunsuri ample, structurale, la veşnica întrebare: ce este Rusia/poporul rus? Căci, trebuie să recunoaştem, poporul rus rămâne în continuare o mare enigmă. Cu cât este mai mult analizată Rusia, cu atat ne afundam mai adânc în mlaştina acestui mit. „Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras şi s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reuşit nici una, nici alta.[1] Este povestea unei legături de dragoste-ură atat de complexe, încât nici măcar cartea lui Besançon nu are cum s-o elucideze, ci doar sa formuleze câteva întrebări şi să ofere câteva explicaţii tăioase, fără urmă de naivitate franceză.

Trecem peste definirea chestiunii ruse prin prisma ortodoxiei – „matricea religioasă (care) s-a întipărit în conştiinţa rusă” – pentru a ajunge la fondul problemei care îşi găseşte răspunsurile mai degrabă în evoluţia problematică a istoriei Rusiei. Contopirea ortodoxiei cu puterea absolută a ţarului[2] nu a fost de bun augur, orice ar spune ortodoxiştii, lăsând cale deschisă tuturor abuzurilor ţarilor şi creând o adevărată tradiţie a absolutismului – ba mai mult, justificând-o prin diverse considerente divine!- care avea să fie folosită cu brio de bolşevici şi Stalin.

Analiza literaturii ruse din momentul său de maximă glorie, secolul al XIX-lea, îi oferă istoricului francez oportunitatea de a sonda în adâncime extensia sufletului rus (nu degeaba Gogol cu „Suflete moarte” este evocat). Marii autori ruşi au avut, har Domnului, materie primă pentru nenumăratele lor opere profunde, Puskin, Gogol, Dostoievski (comentaţi pe larg), dar şi Tolstoi şi Cehov fermecând cititorul occidental.

Besançon analizează şi impactul avut de doctrina slavofilă asupra Rusiei, fapt ce poate explica, într-o mică măsură şi satelizarea de după 1945 a unor ţări slave (Bulgaria, Cehosolvacia sau rebelele şi încăpăţânatele Iugoslavia şi Polonia). Slavofilia nu s-a vrut decât un alt

 Alain Besançon
Alain Besançon

panaceu faţă de involuţia cronică şi de lungă durată, transformată într-un mare complex de inferioritate, pe care a avut-o Rusia (într-o formă sau alta, chiar şi sovietizată) faţă de Europa Occidentală. De aceea, slavofilii au facut cam ceea ce vor face şi istoricii sovietici. „Cultura rusa este o cultură aparte. Separarea ei de cultura europeană este originară şi definitivă. Pentru a demonstra acest fapt, autorii slavofili sunt siliţi să construiască o istoriografie a Rusiei care reprezintă o falsificare masiva.” Pentru adepţii acestui curent[3] „toate nenorocirile pământului rusesc izvorăsc din ideile şi instituţiile europene.”[4] Epigoni ai slavofililor mai locuiesc şi acum prin Kremlin, nu-i vorba. Doctrinar, acest curent a fost combătut de liberalii ruşi care fiind foarte puţin numeroşi, au fost măturaţi de alianţa perversă dintre slavofili şi bolşevici (anumiţi mari slavofili erau chiar recunoscători bolşevicilor după principiul: au facut ei praf ţara, dar măcar nu le-au dat-o occidentalilor!)

Ajuns în punctul nodal al evoluţiei istorice a Rusiei, Alain Besnaçon reia cele două teorii care încercau să explice Uniunea Sovietică. Prima, credea că aceasta ar fi doar o continuare mai dură, e drept, a vechii Rusii şi, în fond, nu avea nimic radical mai rău decât Rusia ţaristă. „Explicarea noii Rusii prin cea veche este în mare măsură firească pentru polonezi, care, ce-i drept, nu prea aveau motive să le iubească nici pe una, nici pe cealalta.[5] Marele scriitor de origine poloneza, Joseph Conrad, nu i-a iertat nimic, şi nici nu avea de ce s-o facă având în vedere cele pătimite de familia lui! Cea de a doua şcoală de gândire, din care a făcut parte şi autorul, punea accentul pe faptul că URSS era o lume nouă, bazată pe ideologie într-o măsură nemaivăzută înainte şi necunoascută de Imperiul Ţarist „sistemul se rezema pe ideologie, a cărei natură (dacă are o natură) este minciuna absolută”, pentru că acest sistem se baza pe „răul în stare pură”, pe demonii evocaţi de Dostoievski.

Dupa ce a studiat Rusia, URSS si comunismul atât de mult timp, Besaçon nu avea cum să nu încerce să explice rapid şi esenţa bolşevismului: „Comunismul nu avea întrupare în realitate. Dar era capabil să-şi însuşească această realitate şi s-o distrugă. Comunsimul era o putere. Organizându-se şi dăinuind, devenea un regim. Nu a fost niciodată un fenomen social sau economic, ci un fenomen politic. Acolo unde se instala, puterea aceasta trebuia să dăinuie în nefiinţa ei, căci altfel risca să se volatilizeze, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă.” Dar, mai ales, punctul pe i: „În comunism, frânele care menţin vechile instrumente ale puterii în limitele decenţei şi moderaţiei sunt lichidate. Şi, cum obiectivul este instaurarea comunismului, obiectiv imposibil şi fără sfârşit, apare nevoia urgentă de a umfla instrumentele dincolo de tot ce putea fi imaginat în trecut.”[6]

(Şi) Alain Besançon se referă la mirajul utopiei: “Rusia a încercat să ofere străinilor o imagine falsă despre ea însăşi. Aşa-zişii străini s-au plâns dintotdeauna de minciunea rusească. Am fost păcăliţi este însă o explicaţie prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut.(…) Pentru a masca un eşec, se minte. Întâi faţă de străini, apoi faţă de sine însuşi. Secolul XX a cunoscut o nouă versiune, mai complexă a ei: minciuna comunistă. Ea nu e specific rusească, dar a pornit din Rusia şi s-a întins în întreg teritoriul comunist. Este o minciună în două trepte. Prima constă în a face lumea să creadă că utopia s-a realizat. Aici sunt etalate realizările decorative. Recolte record, performanţe în educaţie, bunăstare socială, creştere nestăvilită. Călătorul occidental a crezut vreme îndelungată toate acestea, dar minciuna are picioare scurte şi se risipeşte la cea mai sumară examinare. Este o simplă amplificare a vechii minciuni ruseşti clasice. A doua treaptă a minciunii constă în a-l face pe martorul străin să creadă că în comunism realitatea este aceeaşi cu cea pe care o trăieşte acasa.”

Sf Rusie
Coperta ediției franceze

Istoricul francez recunoaşte că francezii au fost mai atraşi de comunsimul sovietic decât alte naţiuni occidentale şi explică pertinent de ce: „Comunismul a fost mondial. Nu li se poate reproşa prea mult francezilor că s-au lăsat impresionaţi de propaganda sa sistematică, făcută cu metodă, la scara nemaivăzută. Întreaga Europă a suferit influenţa ei. Puterea sovietică a format <misionari> şi i-a trimis în lumea întreagă. Erau câteva mii, bine organizaţi, dispunând de mijloace financiare necesare şi utilizând cu măiestrie tipul de minciună comunistă extrem de eficient şi greu de demontat. (…) Influenţa comunistă a fost inegală. În Anglia, America, în Japonia, s-a limitat la grupuri care au lâncezit, fără să dobândească nici forţă, nici prestigiu. Acolo, clasa muncitoare, ţinta principală a propagandei, nu s-a lăsat antrenată. În Franţa în schimb, încă din anii `30, Partidul Comunist avea o bază muncitorească reală.” Explicaţia atracţiei faţă de revoluţia bolşevică? „În cercuri care depăşeau cu mult lumea muncitorească, în cea mai mare parte a stângii, revoluţia rusă (respectiv cucerirea puterii de către secta bolşevică) a fost asociată cu Revoluţia Franceză. Asta a fost cheia succesului ideii comuniste ruse în Franţa. (…) Revoluţia Franceză fusese incompletă, ruşii o duceau la deznodământul ei logic[7]

Un al doilea segment din societatea franceză, mult mai elitist decât plebeea muncitorime, s-a îndrăgostit de Soviete, cristalizându-şi dragostea în jurul conceptelor sovietice fetiş de Plan, organizare raţională a industriei, Gosplan etc. care, toate duceau la creşteri economice uriaşe, pe care unii proşti le şi credeau. Al treilea, a fost format chiar de anumite porţiuni ale Bisericii catolice franceze care nu se împăcaseră cu capitalismul sălbatic, inuman, egoist. „Cercurile catolice erau tentate să creadă în minciunea fundamentală a comunismului, respectiv ideea că acesta crease o societate, iar utopia sa începuse să se realizeze.” Acesti naivi în sutană credeau că pseudo-societatea sovietică este „structural mai bună, potenţial mai dreaptă decât societatea capitalistă, închinată banului, consumului, individualistă şi definitiv materialistă.[8] Pe de altă parte, trebuie făcută diferenţierea între atitudinea şi ponderea clerului francez progresist şi influenţa avută asupra structurii centrale, a Papalităţii în sine, care a fost mai degrabă periferică. Să nu uităm mandatul pontifical al lui Ioan Paul al II-lea şi mesajul răspicat al Bisericii Catolice în momentul alegerii cardinalului polonez. „Atracţia sentimentală pentru Rusia are mai multe izvoare şi mai multe motive. Este confuză şi puternică, tenace. Nu cere cifre. Nu o interesează să acorde sau nu credit cifrelor şi marilor realizări. Dragostea despre care vorbim lasă deoparte asemenea consideraţii triviale. Este o dragoste globală şi confuză.”

Însa şi această atracţie pare a intra, în sfârşit, după multe secole, într-un con de umbră. Îl lăsăm la o parte pe dezorientatul Depardieu. Pare muribundă, iar spasmele Rusiei putiniene care, cu disperare, încearcă să salveze aparenţele unei mari puteri, dovezi clinice ale agoniei. Rusia a moştenit de la URSS nu numai o ţară (economie, infrastructură etc.) în paragină, dar şi un miraj al utopiei complet sfărâmat. Asasinarea Ceceniei, acum uitată, nu a făcut decât să confirme inexistenţa  şi a ultimei fărâme de miraj utopic.

Rusia nu este decât o umbră ţinută în viaţă de hidrocarburile siberiene, o ţară cu o natalitate în scădere şi care se agaţă de rămăşitele imperiale din exterior, abandonând indiferenţei propriile imense teritorii. Hotărât lucru, Rusia de azi nu mai are nimic de oferit nici măcar în domeniul, altădată atât de generos, al speranţelor utopice! Iar misterul pe care europenii nu-l desluşesc este de ce un popor cu care, har Domnului, împărtăşim atât de multe elemente de civilizaţie şi spiritualitate, nu reuşeşte să-şi ocupe locul în lumea noastră democratică.

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul librăriei online Libris.ro.


[1] Alain Besançon „ Sfanta Rusie”, Editura Humanitas, 2013, pag 7.

[2] Reflexele s-au păstrat însă şi în zilele noastre astfel cum ne-am explica faptul ca Putin l-a trimis recent pe Patriarhul Rusie sa agite puţin apele în Republica Moldova?

[3] Care aduce cu semănătorismul nostru şi protocronismul ceauşist.

[4] Pag. 98.

[5] Pag. 124.

[6] Pag. 129.

[7] Pag. 137-139.

[8] Pag. 142.

Articole similare

Revista presei culturale (15 – 21 noiembrie 2013)

Jovi Ene

Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă, de Bronisław Wildstein

Victor Alartes

Cele mai recente descoperiri despre hominizi: Sapiens, de Silvana Condemi și François Savatier

Jovi Ene

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult