Carti Literatura romaneasca Recomandat

Romane simfonice (II): Moartea lui Siegfried, de Octavian Soviany

Moartea-lui-Siegfried-CR-aPrima parte aici.

Pe de altă parte, Moartea lui Siegfried, temă wagneriană, își apropie de la bun început modelul muzical al romantismului; titlurile celor patru părți (dimensiune specifică oricărei simfonii) alegorizează: „Umbrele Nibelungilor”, „Salutări de la Hagen”, „Răzbunarea Krimhildei” și „Amurgul zeilor” sunt tot atâtea trimiteri către dimesiuni simbolice.

”Moartea lui Siegfried”, de Octavian Soviany

Editura Cartea Românească, București, 2015, 488 p.

Moartea lui Siegfried este un roman scris deliberat după model simfonic, cu nenumărate trimiteri la opera lui Wagner, de la numele personajelor, la alegorii sau la transformarea capitolelor „cânturi” grupate. Două mari teme se dispută, prima anunțată chiar de un avertisment al autorului, ce reia povestea de viață a romanticului german Heinrich von Kleist, care s-a sinucis dramatic împreună cu iubita sa în noiembrie 1811, iar a doua construită pe seama unor descendenți ai lui von Kleist, un maior nazist cantonat în Bucureștiul lui 1942-1943, fiul acestuia, rătăcit în bătălia Stalingradului.

Cu un narator ce își comentează propriile fapte sau acțiunile personajelor – intervenții marcate în italice – se realizează și un metaroman, despre cum se scrie și ce trebuie urmărit când citești; tipuri diferite de cititor sunt admonestate, de la, să spunem, „un cititor de moravuri” („orice părere ați avea dumneavoastră despre metodele noastre de informare, lăsați-ne să acționăm așa cum credem noi de cuviință și mai scutiți-ne de accesele dumneavoastră de pudibonderie”, p. 86 sau „Ce vreți, domnilor, astăzi, ca să scrii un roman serios, e nevoie și de puțină pornografie”, p. 100), la unul de tip tradiționalist („Nimeni, nici măcar un născocitor de istorii nu poate fi mereu la curent cu toate secretele personajelor sale”, p. 211). Din când în când aflăm definiții ale scriitorului, pe un ton simpatic-pedagogic: „Trebuie să știți că un născocitor de istorii e un fel de spion și ce poate fi mai ispititor pentru un spion decât însemnările unui comisar de poliție? Poate doar agenda lui Dumnezeu.” Nu sunt în niciun caz omise dubiile scriitorului, les afffres du style: „În fond, nimeni și nimic nu ne împiedică să ștergem tot ce am scris până acum și să ne apucăm de o altă istorisire sau chiar să nu mai istorisim nimic, să ne facem cultivatori de ciuperci, colecționari de autografe ori ce doriți dumneavoastră” (p. 299).

Dar teza supremă (ce ține garda și pe coperta IV), a corespondențelor, a similarităților „la distanță”, precum cea între scriitorul romantic Heinrich von Kleist și maiorul nazist Siegfried von Kleist, este lapidar formulată, cu precizia unui aforism: „urmașii moștenesc de la înaintașii lor nu doar culoarea părului sau a ochilor, ci și poveștile acestora” (p. 375).

Iar în romanul lui Soviany se scrie; personajele scriu: comisarul de poliție Mihai Kaftanat are o agendă unde își face însemnări și despre copilărie, și despre viață, maiorul Siegfried ține un jurnal, poartă corespondență cu fiul său Günter, aflat pe frontul de Est, ziaristul Barbu Cernegură își deapănă și el amintiri în unele articole, toți scriu. Chiar și Dumnezeu scrie; naratorul, ce controlează destinele personajelor, ne aduce din când în când în „biroul lui Dumneeu”, răsfoiește (trage cu ochiul) la condica lui Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu vorbește, „ca de obicei”, la telefon; în condică există, se pare, două feluri de notații: linia neagră, ce barează numele câte unui personaj, respectiv bifarea cu roșu a câte unui alt nume (de pildă, Goethe, din câte am înțeles). Cine are acces la acest catastif burlesc? În registrul lui Dumnezeu „numai născocitorii de istorii pot arunca uneori o privire” (p. 448), statut priveligiat al scriitorului, intim, se preavede, cu Cel-de-Sus.

Octavian Soviany
Octavian Soviany

Pe un autentic decor românesc, din Bucureștiul sub ocupație, se pot afla diferite nume din istoria reală: Nathan Bercovici, ziaristul asasinat, are suficiete date în comun cu Mihail Stelescu, ziaristul apostat ce a căzut sub gloanțele foștilor comiltoni legionari, iar personajul Sorana Simu, artistă ce frecventează medii de avangardă, are ca model pe misterioasa Sorana Gurian, scriitoare și cam spioană. Latura realistă este contrabalansată de nivelul alegoric; astfel, umbrele Nibelungilor desemnează un personaj alegoric ce însoțește, ne asigură naratorul, diferite personaje care trăiesc stări paroxistice sau se află in articulo mortis, în această vreme a celui de-al doilea război mondial, când totul pare posibil pentru hitleriști; în număr de șapte, ele pronunță, rarisim, câteva cuvinte: „Auschwitz”, „Birkenau”, „Cenușă și fum”.

Un roman simfonic așadar, despre destin, cu solide părți realiste, are și unele disonanțe; dacă în cazul unui câine de rasă, pierdut, același personaj-narator afirmă, mai întâi, că i-a fost răscumpărat de niște interlopi, apoi că el însuși, naratorul-personaj, l-ar fi scos de la hingheri (p. 224, respectiv p. 421). Dac[ diferențele se pot pune pe seama unor stări diferite ale personajului-narator, nu același lucru se poate accepta în privința complexului patern, decelat la Günter, fiul lui Siegfried, care își caută un idol: Hitler, camarazii, diferiții lui comandanți lui militari. Astfel, un paragraf (p. 466-467) începe cu descrierea complexului patern al lui Günter (și noua sa venerație pentru comandantul Roth) și se termină prin confuzia numelui lui Günter cu cel al lui Siegfried: vorbind despre „sentimentul stimei de sine” în viziunea colonelului Roth, față de care „se arăta extrem de intransigent”, naratorul trage concluzia: „iată ce fel de om era noul idol al lui Siegfried von Kleist”. Dar Siegfried este tatăl lui Günter, Siegfried nu are drept comandant pe colonelul Roth, mai mult, Siegfried nu participă la bătălia de la Stalingrad, în care e angrenat chiar fiul său, ci își urmărește fantasmele în Bucureștiul lui 1942.

Experiența lui Soviany realizează astfel un roman ce împrumută structura muzicalității, un roman care e citește cu plăcere și încrâncenare, scris rapid, în fond, așa cum declară autorul, „rezultatul unui fel de spirit polemic (…) doar față de mine însumi sau mai exact față de cel care eram acum câtva timp, pe vremea când scriam Viața lui Kostas Venetis [apărut în 2011]”.

Romanul simfonic, romanul care își alege o anumită temă sau frază muzicală reală (nu sonate de-ale lui Vinteuil!) are așadar, în prezent, două ipostaze: prin Radu Țuculescu o confirmare, iar prin Octavian Soviany un experiment, care fac mai interesant peisajul actual al prozei românești, construind un model sau o bază semnificativă pentru alți romancieri.

Puteți cumpăra cartea: Editura Cartea Românească/Libris.ro/Elefant.ro.

Wagner, Moartea lui Siegfried și marșul funerar:

Articole similare

În urmă nu mai e nimic, de Cosmin Perța

Andreea Andrusca

Topuri vânzări Polirom și Cartea Românească la Gaudeamus 2016

Jovi Ene

Cărți pentru copii: Disney. Cartea de aur a celor mai frumoase povești clasice

Dan Gulea

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult