Carti Memorii jurnale Recomandat

Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China și munții Asiei Centrale în Iran și Turcia, de Colin Thubron (II)

Redescoperind Drumul Matasii”Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China și munții Asiei Centrale în Iran și Turcia”, de Colin Thubron

Editura Polirom, Colecția Hexagon, Iași, 2013
Traducere de Ciprian Șiulea

Prima parte aici.

Ajungând în partea nord estică a Chinei, în zona locuită de uigurii turcici, de religie islamică (Turkestanul de est), autorul constată ura pe care o au aceştia faţă de puterea chineză care, încetul cu încetul a colonizat cam tot atâţia chinezi câţi uiguri erau: opt milioane. „Mai presus de orice, ura faţă de opresor este cea care a transformat acest popor rispit şi diluat într-o naţiune provizorie (…) rebeliuni şi revolta au izbucnit aici încă de la preluarea puterii de către comunişti, în 1949, iar reacţia chinezilor a fost întotdeauna nemiloasă:arestări în masă, cursuri de îndoctrinare, execuţii publice şi dispariţia a mii de suspecţi în lagărele de reeducare prin muncă.” De altfel călătorul britanic, afundat poate prea mult în realitatea comunistă chineză chiar dă peste un şir de oameni în uniforme albastre care săpau un şant pe un şantier îndepărtat. Când a dorit să se apropie, un soldat i-a facut semn să plece. La Kashgar, cel mai important centru urban uigur, autorităţile chineze doreau să radă oraşul vechi oriental uigur pentru a ridica o piaţă din beton.

Din China, scriitorul trece în Kîrghîstan, iar de aici în Uzbekistan, două din fostele republici sovietice din Asia Centrală. Ajunge şi la Samarkand în Uzbekistan, un vechi şi important oraş antic, capitala regatului comercial al sogdienilor, cei mai importanţi negustori de pe drumul mătăsii, o populaţie de origine iraniană. Oraşul a fost cucerit chiar de Alexandru cel Mare, dar distrus de mongoli care i-au şi alungat pe sogdieni, devenind capitala imensului imperiu puzzle alcătuit de Tamelran în jurului anului 1400. Cuceritorul lumii, s-a născut într-un obscur clan turco-mongol la 80 km sud de oraş. „Biciul lui Dumnezeu a devenit simbolul şi părintele Uzbekistanului”, iar noile autorităţi uzbece şi l-au însuşit după 1991 în lipsă de altceva mai bun, chiar dacă Timu Lenk era turco-mongol.

„Uzbecii au ajuns aici abia la sfârşitul secolului al XV-lea, venind din nord, unde numele lor fusese cândva legat de un han al Hoardei de Aur. Numele nu avea nici o semnificaţie naţională sau etnică, iar lumea în care s-au stabilit era plină de identităţi suprapuse. Islamul încuraja familia şi umma, întreaga comunitate a credincioşilor: nu propovăduia nici o ţară. Ruşii (ţarişti şi comunişti) au pătruns într-un ţinut fără naţiuni, unde un stat acoperea doar raza de acţiune a unui stăpânitor. Frontierele erau o chestiune de opinie. Vrând să facă ordine în această amestecătură multilingvistică, Moscova a pus etichete, s-a jucat cu limbile, a alocat eroii potriviţi şi a modelat ţări cum s-a priceput mai bine.”

Samarkand
Samarkand

Comparaţia între acţiunea puterilor coloniale occidentale care au modelat statele în Africa, Asia şi America şi cea a ruşilor în Asia Centrală este sustenabilă, Rusia secolului al XIX-lea nefiind deloc deosebită în demersurile sale politice expansioniste faţă de celalte mari puteri mondiale. Vizitarea uneia din puţinele biserici ortodoxe ruse din Samarkand (având în vedere depopularea „În 15 ani populaţia slavă din Uzbekistan– care număra cândva 2.000.000 de locuitori-s-a redus la mai puţin de jumătate”) îi prilejuieşte reflecţii profunde. „Comisarii gulagului ieşiseră la pensie de mult, cu medalii. Nici măcar unul nu fusese adus în faţa instanţei de judecată. Rusia întorsese spatele trecutului. Iar eu, cum puteam eu să înţeleg? După Holocaust, lumea mea îşi făcuse o datorie din a-şi aminti. Rusia, asemenea Chinei, alesese uitarea. Aşa, spunea scriitorul Şalamov, au supravieţuit oamenii. O naţiune nu este clădită pe adevăr.” Autorul remarcă cu acurateţe sovietonostalgia din toate republicile sovietice din Asia Mica, nostalgia la nivelul populaţiei pentru că elitele politice care au concentrat puterea şi resursele nu au de ce să regrete acele vremuri când exista totuşi o instanţă superioară de care ea depindea (Moscova): „Pe bulevarde este plin de studenţi: fete în blugi sau fuste mini, prea tinere ca să-şi amintească de comunism. Singurele care mai poartă văluri sunt cerşetoarele de la porţile moscheilor, printre care şi o rusoaică. Şi totuşi, oamenii spun că nu prea s-a schimbat nimic, cu excepţia faptului că acum sunt mai săraci. Aceleaşi cozi aşteaptă microbuzele în faţa bazarului, iar tineri şomeri pierd timpul pe lângă magazinele de băuturi sau pe la chioşcuri unde se vând casete cu muzică pop şi filme cu gangsteri.”[1]

Bukhara
Bukhara

Se abate din drum şi ajunge la Buhara, care în trecut fusese „modelul de eleganţă a unei lumi descompuse. Aristocraţii lui călăreau pe cai împodobiţi cu turcoaze de aur sau păşeau mărunt, cu infatuare, în pantofi cu tocuri înalte, iar bazarurile goloite de mărfuri încă gemeau de covoare turkmene şi mătăsuri locale mângâitoare (purtate de femei pe sub mantii şi valuri din păr de cal) şi erau pline de hinduşi, tătari, evrei, persani, armeni şi chiar chinezi.” Din Uzbekistan intră în nordul Afganistanului, ţara violenţelor absolute, exact prin punctul de frontieră pe unde avusese loc masiva invazie sovietică din 1979 şi pe unde se şi retrăseseră forţele sovietice, zece ani mai târziu. „Am dat de o barieră, lângă care trândăveau nişte soldaţi. Aveau pe cap eşarfe şi căciuli din miel şi rânjeau. Unul a strigat în ruseşte Bun venit Afganistan!

Afganistanul este periculos acum, daramite în 2005-2006 [2], de aceea călătorul nostru, ajungând la Mazar-e-Sharif are emoţii: „Parcă aşteptam ceva. Aşa mor oamenii, m-am gândit absent: din greşeală, imaginându-şi că sunt imateriali.” Dar afganii din nord fac parte din aceeaşi familie uzbeko-tadjikă: „În ciuda cifrei de un milion de morţi şi jumătate de populaţie strămutată, în ciuda cerşetorilor care se aliniau la porţile sanctuarului-victime ale minelor care îşi întindeau în faţă protezele-am simţit o anumită moştenire neatinsă la aceşti oameni, ce refuzau să fie compătimţi. Păreau mai bine definiţi decât neamurile lor din nord: feţe mai agere, furioase, politicoase, serioase.”[3] Unul din ghizii săi decretează „Toată lumea s-a săturat să lupte. Am obosit cu toţii.” Distanţa între Mazar-e-Sherif şi Herat o parcurge pe calea aerului, un drum mult mai sigur. Totuşi Colin nu dorea să se sinucidă! „Izolat de Kabul de 800 de kilometri de munţi, Heratul ţinea de platourile iraniene care se coborau dinspre vest. Locuitorii lui erau eleganţi, aveau oase subţiri. Dialectul lor, dari, era mai pur decât persana. În comparaţie cu mitocanii repeziţi din Mazar-e-Sherif ei umblau pe străzi cu o relaxare civilizată. Cei mai mulţi locuitori ai Heratului umblau cu capul dezgolit.”[4](…) ”Pe un platou ars de soare, gropile comune ale miilor de oameni ucişi de bombardamentele ruseşti erau marcate de o pădure de flamuri fâlfâitoare.

622px-Samarkand_city_collageDrumul mătasii trecea şi prin Persia, astfel încât autorul ajunge la punctul de frontieră între Afganistan şi Iran unde dă peste „poliţişti iranieni, spilcuiţi în uniforma verde-închis, au urcat în autobuzul nostru în grupuri de câte doi-trei, măsurându-ne suspicioşi, căutând opiul care se strecura ca un microb peste graniţă. În Iran erau peste un milion de dependenţi, iar graniţele erau înţesate de gărzi înarmate.” În Meshed, primul oraş important de la graniţa comună, rămâne şocat de diferenţa între un oraş iranian normal (cu turnuri de blocuri cu toate etajele intacte, cu maşini care se opreau la culoarea roşie a semaforului etc!) în comparaţie cu cele afgnane, haotice şi distruse de zeci de ani de război.

În secolul al V-lea, secretele sericiculturii fuseseră deja dezvăluite de mult; duzii se răspândeau de-a lungul Mării Caspice, iar întreaga curte sasanidă strălucea în mătăsuri-până şi barcagii şi cămilarii. O iraniancă dezamăgită îi mărturisteşte călătorului britanic (cu mult curaj, am adăuga noi chiar dacă probabil Colin Thubron a schimbat numele): „Cocaina şi heroina. Sunt peste tot. Le poţi cumpăra de la orice colţ de stradă. Şi nimeni nu munceşte. După ora 11 dimineaţa nu mai poţi să rezolvi nimic. Calendarul este plin de sărbători religioase, de obicei comemorând vreun sfânt”[5] Alt iranian de origine turcică-azeră (căci aceştia sunt cam un sfert din populaţia Iranului), întâlnit într-un tren care fugise în adolescenţă în Canada pentru a scăpa de războiul sângeros dintre Irak şi Iran (1980-88), dar care se întorsese după patru ani (dorind acum să revină în Canada, fireşte) „Nu ne-au spus niciodată câţi au murit. Şi încă mai aduc înapoi trupuri. Vezi peste tot panouri cu chipurile martirilor. Jumătate dintre străzi poartă numele lor- străzi mari pentru martiri mari, străzi mici pentru martiri mici.” Un alt azer care servise în forţele aeriene ale şahului: „Nu putem să ne distrăm ca pe vremuri. Anul trecut, soţia mea şi cu mine am fost la mare, dar tot timpul ne-am simţit supravegheaţi. Poliţia este peste tot. Verifică. Ascultă. Ce facem? Ce spunem? Ce gândim? Chiar şi la mare.” O studentă care învăţa limba engleză în Tabriz accentuează: „Nu poţi să spui ce gândeşti, pentru că eşti băgat imediat la închisoare! Aici libertatea este o glumă! Ţara noastră nu a fost niciodată fericită.

Antiohia
Antiohia

Fascinantă este şi istoria creştinilor nestorieni pe care autorul i-a întâlnit din China nord-vestică până în Iran. Intră în Turcia, în Kurdistanul turc mergând către portul Antiohia (acum Antakya, în Turcia, după ce fusese până în 1938 în Siria aflată sub mandat/ocupaţie/administrare franceză), locul unde se termina drumul mătăsii. În Antiohia se cazează la un hotel pustiu: „Stau singur în sala de mese, urmărit de chelneri. E straniu. Revenit în camera mea, apa de la toaletă curge, iar când deschid un robienet vine apa fierbinte. La televizor, o femeie voluptoasă este gazda unui talk-show. Nici nu ţînţar mort nu murdăreşte pereţii.”[6] De remarcat că Sfantul Petru a activat la Antiohia între 47-54 d. Hr. când a devenit primul episcop al creştinătăţii.

Colin Thubron este călătorul adevărat, care încearcă şi, de cele mai multe ori, reuşeşte să se topească în peisajul local pentru a-l studia, analiza, descrie şi, mai ales, înţelege fără a pleca de la supoziţii şi prejudecăţi. Iar pentru această artă călătorii britanici, care oricum au o îndelungată tradiţie, având în vedere cele cinci sute de ani de navigaţie, explorare şi colonizare, sunt cei mai bine înarmaţi. Poate cu atât mai mult acum când apogeul expansiunii coloniale engleze este lăsat mult în urmă. Dar a călători singur în această parte din lume, refuzând circuitele turistice comode şi călduţe, presupune un efort psihic, dar şi fizic remarcabil, care nu are cum să nu lase urme:

Uneori te simţi imponderabil, subţiat. Dai perdelele la o parte (dacă există) şi, în faţa unui deşert în zori, îţi dai seama că eşti aruncat departe de tot ce îţi conferă identitate. La mii de kilometri de orice om cunoscut, ai iluzia că trecutul tău e mai uşor, abia dacă-ţi aparţine. Până şi legăturile tale de dragoste au fost atenuate (…) În mod periculos, poţi ajunge să te simţi invulnerabil. Te temi doar de eşecul de a înţelege încotro te îndrepţi sau de a ajunge acolo. Uneori eşti mişcat de un fel de curiozitate nemiloasă, care te ruşinează doar la întoarcerea acasă. Iar alteori eşti emoţionat, chiar sfâşiat; dar mergi mai departe.”[7]

Cartea lui Colin Thubron ilustrează cu multă exactitate şi emotie ceea ce edicta Jean-Marie Goulemont – „A călători este o misiune“ – pe care Thubron o duce la bun sfîrşit.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.


[1] Pag. 211.

[2] Autorul a trebuit sa revina in anul urmator in Afganistan tocmai pentru ca in 2005 aveau loc lupte in nordul tarii.

[3] Pag. 238.

[4] pag. 263.

[5] Pag. 305.

[6] Pag. 355.

[7] Pag. 130.

Articole similare

Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956, de Emil Dorian

Delia Marc

3 autori de la Editura Polirom ce merită citiți în acest sfârșit de vară

Jovi Ene

Stalingrad (2013)

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult