Povestiri cu înjurături, de Sorin Stoica

”Povestiri cu înjurături”, de Sorin Stoica
Editura Casa de pariuri literare, București, 2017. 178 pagini.

Mărturisesc că nu auzisem de Sorin Stoica, și i-am luat cartea fără vreun motiv anume. Nu speram nimic așa că am lăsat-o în așteptare, la baza unui teanc de volume între care un Iris Murdoch, un Lucian Boia, un Amos Oz. Nume, adică. Abia într-o duminică, când nu apar ziarele, am adus-o cu mine în parc. Am găsit o bancă la umbră, mi-am rezemat bicicleta de ea (la noi în cartier e voie) și m-am așezat cât am putut de comod (și asta e voie, un timp). După ce m-am săturat de privit în jur, am deschis cartea la întâmplare și am citit:

„Luna,împreună cu aura ei, seamănă cu un ou crud spart de tavan.

Merg amândoi prin iarba udă, pe poteca ce-i urcă undeva, în burta muntelui. Se zgribulesc la frigul copacilor. Răcoarea parcă-i anesteziază, îi strânge. Merg cu capul îndesat între umeri și-și suflă în palme să și le mai încălzească. Suflă abur. Un abur lăptos, cald, alb… Dimineața a adunat nori bezmetici și vineți.”

Hopa! îmi zic. Tipul știe să construiască imagini! Doar de n-o fi tot vreun mânuitor din ăia de cuvinte goale din care sunt destui… Mă duc la pagina de prezentare a autorului: „Născut în 1978.” Aha! îmi zic. E încă tânăr, poate de-aia n-am auzit de el. „Studii de jurnalism (sigur că da!). A debutat în 2000 cu Înjurăturile.” Deci o reeditare. Înseamnă c-o fi ceva de capul lor. Apoi: „Încă patru volume publicate și premiul Ion Creangă al Academiei Române în 2005.” Devenea jenant pentru mine… Cu o neliniște subită îmi amintesc că sus, după data nașterii, mai era scris ceva. Filez: „m. 6 ianuarie 2006.” m., adică mort! Decedat! La 28 de ani! Nori bezmetici și vineți se adună deasupra mea. Parcă mă simt vinovat că fac de-atâta vreme umbră pământului…

Nu-nțelegeam ce-mi venise. Cum de mă afectase atât drama cuiva pe care nu-l cunoșteam, de care abia atunci auzisem. Poate că vinovăția îmi venea văzând la mine aceeași superficialitate care mă deranjează profund la alții: nu citesc decât autori cu „nume”, cu care merg la sigur. În sensul că pentru orice banalitate spusă de aceștia (se mai întâmplă), se extaziază ca în fața unei înțelepciuni infinite. Dimpotrivă, dacă întâmplător  nimeresc peste vreun anonim, nici nu bagă de seamă ce are de spus. Și doar mă jurasem să nu fac la fel!

Sunt unsprezece povestiri scurte, legate vag între ele. Și, practic, fără înjurături. Nici măcar una, de sămânță! Găsim însă cuvinte rare, dacă nu inexistente (însă cu semnificație precisă), puse exact în gura celor care ar fi îndreptățiți să le spună: Găbosu, Titi Clonț. Gâlmă. Poate că le-au și spus vreodată și autorul doar le-a consemnat, n-am de unde ști. El, cel puțin, așa pretinde. Câteva exemple: țăroaie, papleacă, arțapele. Povestitorul explică:

„O altă concluzie pe care a tras-o el, tot trăncănind, e că atunci când spui o poveste trebuie să te ferești de cuvintele atrăgătoare, cu sclipici. Regulă pe care cei dinaintea lui n-au respectat-o și nici Nae n-o respectă mereu, deși e conștient că riști ca în cazul acesta vorbirea să-și devină suficientă sieși, și tu, de fapt, ai misiunea să spui ce s-a întâmplat. Nu contează cuvintele, pentru că ai putea să cazi în capcană, să fii atent doar la ele și să scapi din vadere conținutul. Și apoi, cuvintele sunt prea spectaculoase, câteodată prea nobile ca să le pui în legătură și să exprime o realitate așa de banală și de frivolă.”

Și da, autorul spune ce s-a întâmplat în acea realitate banală și frivolă. Cum oameni oarecare își trăesc viețile, ce-i frământă, ce-i macină. Ce înțeleg din ele, cum le comentează ca într-o Poiană a lui Iocan mutată într-un tren de navetiști. Sau într-o prăvălie cu vad unde se joacă șah și, la o gioarsă de televizor, se dă un meci al Stelei la care nu se uită nimeni dar unii își amintesc ce ravagii făceau ei pe teren când erau tineri. Sau cum a supraviețuit nea Neculai celor 9 ani de prizonierat la ruși de nici lui nu-i venea să creadă. Chestii din astea.

Uneori, povestitorul însuși iși este erou. Face, adică niște autobiografie. Ușor neromanțată. Studenție: cămin, profi, iubita. Examene. Apoi prima redacție, mă rog, tot tacâmul. Banal? Sigur, însă totul aici stă în cuvinte. Parcă-l și văd pe Sorin Stoica, cu foaia albă dinainte, pândind cuvintele. Nu le face nimic special, ele vin singure și se așează acolo unde le e locul. El doar le scrie iar ele, odată scrise, luminează. Luminează viețile acelor eroi banali și frivoli, le redau înțelesurile intime pe care fiecare viață le are. Dacă n-am știut asta, avem ocazia s-o aflăm acum.

Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare.