Filme Filme asiatice

Foxtrot (2017)

Foxtrot (2017)
Regia: Samuel Maoz
Distribuția: Lior Ashkenazi, Sarah Adler, Yonaton Shiray

Nu numai că nu există nici un fel de publicitate proastă, dar publicitatea proastă poate ajuta foarte mult. Succesul (de public, de critică, la festivaluri) al celui de-al doilea film de lung metraj al lui Samuel Maoz, “Foxtrot”, va deveni poate candva un exemplu în cărţile de cinema şi de relaţii cu publicul. Criticii din Israel (inclusiv ministra culturii, al cărei minister l-au susţinut financiar) au criticat filmul pentru atitudinea sa politică fără a discuta în mod serios şi (probabil, unii dintre ei) fără a-l vedea, reuşind să creeze un val de interes pentru “Foxtrot”, care îi va face pe mulţi fani ai filmului israelian să meargă şi să-l vadă, şi poate va atrage atenţia şi va spori şi interesul internaţional. Vor fi recompensaţi spectatorii cu o experienţă cinematografică excepţională? Nu, în opinia mea. Nu este un film rău, dar are şi multe părţi discutabile, şi nu mă refer doar la abordarea politică. Va câştigă un Premiu Oscar? Mă îndoiesc foarte mult că va reuşi măcar să treacă de prima selecţie, a candidaţilor, deşi, bineînţeles, voi fi bucuros să se dovedească că am greşit.

Filmul este alcătuit din trei părţi diferite, ca o piesă de teatru în trei acte de teatru. Fiecare dintre ele ar fi putut să fie un film separat, deoarece există teme şi fire de acţiune diferite în fiecare dintre aceste fapte, deşi acestea sunt interconectate. Prima şi ultima parte se desfăşoară în casa părinţilor unui soldat, partea din mijloc îl descrie pe el şi pe camarazii săi de arme în locul în care se află la datorie, o barieră de control pe o şosea puţin circulată, undeva într-un peisaj aproape lunar, care a început să se erodeze şi să se descompună. Un citat din “Stalker” al lui Andrei Tarkovski vine imediat în minte, doar că dezastrul natural simbolizează un dezastru mai universal care este în plină desfăşurare. Mi-a plăcut mai ales prima parte, care descrie atât de bine coşmarul de care orice părinte israelian care şi-a trimis copiii la armată se teme mai mult decât orice altceva în lume. La un moment dat povestea se rupe, iar vestea îngrozitoare primită de părinţi se schimbă în ceva diferit, iar în spatele durerii lor se ascund secrete mai întunecate.

Cea de-a doua parte include scenele problematice şi cel mai moderat lucru pe care îl pot spune este că povestea soldaţilor care abia au ieşit din copilărie pentru a se află în situaţia imposibilă de a controla populaţia locală din zonele ocupate este relatată dintr-un punct de vedere foarte tezist. Pot apărea astfel de incidente în realitate? Este greu de crezut în opinia şi experienţă mea, dar merită o discuţie, iar discuţia ar trebui să fie despre evenimente şi nu despre dreptul de a le arată pe ecran. Ultima parte ne duce înapoi la casă părinţilor, iar abordarea critică se îndreaptă acum spre familiile clasei mijlocii din Tel Aviv, ocupate cu micile lor nevroze şi cu meschinele lor traume personale, oameni care nu pot face faţă realităţii şi se ascund în escapism şi droguri ‘uşoare’.

Cele trei episoade au fiecare meritele lor şi punctele lor de slabe, ceea ce lipseşte este coerenţa, fiecare pare să aibă propriul sau mesaj sau mai mult decât un singur mesaj. Doliul domină primul episod, tinerii care se confruntă cu războiul şi viziunea politică a ocupaţiei domină a două parte, escapismul este tema principala a celei de-a treia. Este o lume care nu crede nici în Dumnezeu şi nici în vorbe, care pare să aibă probleme în a se uni în jurul unui scop sau ideal, la fel şi mesajele din acest film nu se adună într-o viziune coerentă. Filmul este plin de simboluri, prea multe, unele destul de reuşite (drumul care duce spre nicăieri), unele prea transparente (cabina înclinată şi noroiul din jurul ei), unele recirculate din alte filme care încearcă să facă părţile să se unească fără a reuşi cu adevărat (cămila). Când încearcă să fie direcţi, realizatorii filmului eşuează, cum se întâmplă în reprezentarea schematică a soldaţilor, a populaţiei locale şi a relaţiei dintre ei.

Ceva despre actori. Lior Ashkenazi este fantastic în prima parte, dar jocul sau cade în manierism şi este mai puţin convingător în continuare. Sarah Adler este rău distribuită, prea tânără pentru rol, petrece o mare parte din prima parte sub sedaţie şi în continuare nu ne lasă să înţelegem relaţia ei cu soţul sau cu fiul său. În ansamblu, sentimentul meu a fost că acest film ambiţios a eşuat în multe privinţe, deoarece încearcă să spună prea mult şi nu are un fir conducător. Ca şi dansul din titlu, povestea merge un pas înainte, unul într-o parte şi altul înapoi, pentru a reveni la punctul din care a pornit. Este totuşi un film care merită să fie văzut, chiar dacă unii dintre spectatori îl vor vedea din motive greşite, în timp ce alţii îl vor evita din aceleaşi motive greşite.

Nota: 7/10

Articole similare

Un sequel prea mult: Borsalino and Co. (1974)

Dan Romascanu

Distracție franceză: La chèvre (1981)

Dan Romascanu

Prin blogosfera cinefilă (12 – 18 ianuarie 2015)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult