”Zeppelinul piticului”, de Marian Ilea
Editura Paralela 45, Pitești, 2018
Guest post de Daniela Sitar-Tăut
Ca oamă obișnuită de niscaiva ani cu universul livresc al lui Marian Ilea, anterior deschiderii noului său tom, Zeppelinul piticului (Editura Paralela 45), ce are o copertă nerușinat de frumoasă, designerizată de Laurențiu Midvichi și ilustrații mai mult decât persuasive ale regretatului Mihai Olos, care secondează insolența ironică a auctorelui, aveam deja blindat în minte rap-ul exegetic: faună portretistică – suculentă, lumea ficțională populată cu entități proletare, adulteri și adulterine, intelectuali – lipsă, doar câte un jurnalist, (pseudo) alter ego, ce bântuie prin Baia Sprie și Maramureșul istoric făcând reportaje, anchete de presă etc., bărbați halucinaţi, bântuiţi de câte-o idee-forţă, care sucombă nițel încercând să se-mplinească, femei − percepute dual – elefantine sau silfide nimfomane, travestiți, imigranți, onomastică mitteleuropeană etc. Ce aduce nou însă acest volum? Autorul nu părăsește un topos care l-a încetățenit deja în istoriile literare, Deșiștea, Ieud, Medio-Monte, Felsőbánya, Mittelstadt, Baia-Sprie. Rămâne cronicarul acestui cronotop, plin de superstiții, aflat la confluența dintre evi, cantonat în arhaic, dar preluând la suprafață spoiala cameleonică a contemporaneității. Numele sunt mai neaoșe, problematica actuală își extrage seva din trecut și prima parte a cărții este tributară senectuții și exercițiilor mnemotehnice. Personajele principale se află la o vârstă venerabilă și țin să-și încheie socotelile prin descendenți. Sau prin actul scriptural. Intertextualitatea este dublată de polifonie. Marian Ilea se dovedește și aici un cunoscător avizat al mentalităților unui loc în care credința este amplificată și de un consistent rezervor de superstiții.
Cele cinsprezece povestiri se conjugă pe teritorii cu iz arhetipal, punctând, prin detalii semnificative, a-normalul, a-tipicul. Arsenalul epic e de extracție caragialiană, Marian Ilea având abilitatea extracției ridicolului, absurdului din aparenta normalitate imediată. Protagonista narațiunii inițiale, Baba din drum, e Ioana Șteț din Ieud, nume redundant în Maramureșul istoric. Șef de clan incontestabil, bătrâna ține un speach moralizator semiției adunate de Sfânta Maria de pe coclauri europeni care vizează sensibilizarea și re-venirea la vatră a urmașilor. Baba, procesomană, pare un Ion feminin pornit în cruciada recuperării pământurilor ancestrale. Ca o Zoe caragialiană își propune să pună și dispună primari în funcții. Ritualul rememorării stării/averii de odinioară, o datorie de onoare pentru succesori, este reiterat solemn în fiecare an, de Sfânta Mărie. Reconquista maramureșeană, dincolo de aspectele ilarizante prin care sunt punctate secvențele recuperatorii, traduc drama unei familii, abuzate de regimul comunist și de cele postdecembriste, care încearcă să revină, prin acest bun material, pământul, la demnitatea și locul deținute odinioară pe scala socială a comunității. Odiseea continuării dosariadei este inserată subiacent, cu valoare testamentară, prin trasarea lui Petre și a Anei a corvezii de a lupta cu un sistem corupt.
Ton în aceeași arie, a rechizitoriului vieții în ceas crepuscular, se înscrie și Povestea vieții trecutului rapsodului Gherasin scrisă de el însuși în colaborare cu duhul sfânt. Adresarea directă, in facto o autoadresare de extracție butor-iană transcriu biografia eroului, melanj de litanie, predică preoțească și elogiu al muieretului, ca fost consumator de codane avizat. Rimele populare, cu poantă transcriu sacadat, într-un limbaj antipudibond, etapele unei vieți hedoniste. Protagonistul este rapsod de hore „din grumazˮ, mediatizat în București, ornat cu diplome de onoare, încornorat de o consoartă ce ia calea Germaniei, nu înainte însă de-ai lăsa pe masă un blid cu „lapte otrăvit cu șoricioaicăˮ. Actul scriptural are o funcție cathartică, dar mai degrabă de încheiere a unui mercantil pact cu Duhul Sfânt înaintea extincției, în speranța eradicării păcatelor. Finalul însă probează implacabilitatea destinului și im-posibilitatea conversiei comportamentale tardive. Promisiunile lui Gherasim de renunțare la licori bahice și plăceri carnale vin nu din credință, ci din pricina ravagiilor operate de senectute.
Autorul distilează concretul, recognoscibilul, în ficțional, iar trasarea probă a unor bariere concrete devine imposibilă. Cârciuma „La Marghitˮ readuce în ecuația epică un cronotop predilect al registrului auctorial, cârciuma. Scriitorul devine actant confesional al unei istorii relatate de Ioani-baci, care reînvie un timp mitteleuropean, cu conți extrași din istoriile medievale, care au ca reper invazia cărăbușilor, similară celei a lăcustelor din letopisețul lui Miron Costin. Metamorfoza zonei cu ajutorul meșterilor imperiali este contrabalansată de superstiții, fantome și voci, de plonjarea într-un fantastic magic, unde dansul draconic al cărăbușilor se integrează firesc, iar nou-născutul (Nou-Venitul) capătă accente de Poltergeist, devastator, ce provoacă sterilitatea muierilor. Deseori – Marian Ilea oferă și (in)variantele textelor sale, atât în proză, cât și în piesele de teatru, artificiu menit atât să rotunjească tomul, cât și să faciliteze aceesul la laboratorul auctorial.
112 ajunge o satiră tragică la adresa emancipării femeii, la spiritualizarea/tembelizarea ei prin biserică. Tizi aparent simbiotici, el inginer de îmbunătățiri funciare, ea – profesoară pensionară, Virgiliu și Virginia, mai tomnatică decât consortul, duc un trai tihnit și onest până la transformarea femeii sub imperiul învățăturilor călugărului Halmaghi, posesor de Volvo, diriguitor/maieut al fermei de femei de pe lângă mănăstire. Glisarea Virginiei spre mistic, fascinația pentru moarte, isteria ezoterică, străluminarea sub imperiul cunoașterii, conduc spre cecitate conjuncturală, iar soțul suferă un atac letal, taman în timpul elogiatorului speach despre/întru moarte rostit de exaltata discipolă. Întoarcerile din condei și farsa acreditării revuistice a aspiranților lipsiți de har este încondeiată în Dreptul la replică. In facto, narațiunea e o parabolă la adresa revistelor literare subvenționate, care practică o critică de tonomat, aservită nu esteticului, ci pecuniarului. Cioată Ion, poet din Poienile Botizii se simte vexat de diagnosticul primit la Poșta redacției, de „infractorˮ fără talent al gramaticii și-și oferă CV-ul literar, în care înfățișează mefientului redactor metrul de cărți și reviste deja redactate, preconizând ca anul viitor să mai împle o lacună de un metru.
Poate cea mai incendiară piesă din acest volum, cu accente ionesciene și caragialiene deopotrivă e Republica Iza. Revolta ieudenilor împotriva sighetenilor aserviți Ucrainei, denunță caracterul insurgent al acestor urmași ai dacilor liberi care, de când lumea și pământul, sunt stat în stat și au legea lor. Reforma agrară ce se vrea implementată de Guvernul de la Ujgorod se izbește de cerbicia localnicilor insurgenți care nu acceptă autoritatea de import. Cronicar al acestui timp belic este Chindriș Ioan Adam, secretarul primăriei. Etatea înaintată a biografului, 98 de ani, lieder al răzmeriței interbelice, încurajează resortul memorial și penelarea unui timp eroic, al independenței depline date de proclamata republică. Taberele adverse devin, totodată, și mărci etnice separative – pe de o parte garda națională ieudeană, pe de alta – poliția exterminativă a prefectului Odvociuc Ioan, alcătuită din ucrainieni, evrei și unguri. În pur stil cronicăresc, condeierul se declară martor al evenimentelor narate: „Am scris ca mărturie aceste evenimente care sunt toate realitate, trăite, nu auzite, văzute cu ochii, fiind și eu implicat în ele împreună cu consătenii mei care au luat și ei parte la ele”.
Tonalitatea textuală se modifică în partea secundă a tomului, odată cu Tărâmul râmelor. Priveliștea orașului de provincie amorțit, decupat parcă dintr-un azil de geriatrie denunță exodul tot mai pregnant al tinerilor pe plaiuri europene. Abia acum pare a reveni fauna clasică a lui Marian Ilea: rromi gigolo, practicanți ai unui ilar sclavaj sexual, profesoare nimfomane, cohorta de gitane practicante de avorturi în serie, case de toleranță. În cartierul rrom sarcinile sunt bine trasate, unii „din cartier umblau cu fecundatul.ˮ Autorul semnalează și diferențele demografice dintre români și țigani: „Noi și iepurașii ne înmulțeam cu mare viteză, în timp ce românii foloseau contraceptive și se văitauˮ − proclamă Zoly, supranumit de muieretul supus, Kalul. Metamorfoza protagonistului în râmă amintește de Procesul verbal al lui Le Clézio și invazia șobolan ilor. Cuvântul-cheie care ghidează destinul acestei caste aparte este similar cu cel al unui roman al lui Paolo Coelho, „MAKTUBˮ, care în arabă se traduce prin „aşa a fost scris”. Vicisitudine sunt surmontate prin apelul la acest lexem-talisman Mistic: „Mergem înainte, că nu suntem raci! MAKTUB!ˮ
De un comic irezistibil, pusă în scenă în luna ianuarie, la Colegiul Național „Vasile Lucaciuˮ de tinerii Cosmina Maria Jitariu și Rareș Ageorghiesei, în cadrul proiectului „Scriitori și liceeniˮ I, este narațiunea dramatizată Mikigizi Yka & domnul Both. Quadragenari ambii protagoniști, ieșiți din experiențe erotice/ mariaje eșuate, aceștia se întâlnesc pe un teritoriu neutru, uniformizant, personalul de Jibou „care nu se grăbește niciodatăˮ. Caragialesc și ionescian deopotrivă, dialogul interlocutorilor, caricatural și denunțător de drame ascunse, re-compune destinul voiajorilor, călătoria fiind un ferment mnemotehnic. Cuplul, scorțos și maniacal la început, cu o grijă exacerbată, minoritară, pentru a-i fi ortografiat corect numele, scos parcă dintr-un cod al bunelor maniere… bulevardiere, se lansează într-un potpuriu de credo-uri existențiale, aserțiuni gonflabile asupra vieții și confesiuni care-și găsesc în interlocutor un reverber gemelar. Disjuncțiile dintre genuri, adică dintre bărbat și femeie, sunt reflectate prin antiteza dintre explozia logoreică a lui Mitzi, care pozează în damă emancipată ce denunță păcatele făcute și nefăcute ale ex-consortului, incriminând-și cu obidă rivala, respectiv acceptul, cvasibovin al bonomului domn Both, amorezat la 13 ani de soprana Ilona Mikova din Praga, pe care o aude interpretând Carmen de Bizet. Dialogurile prin ricoșeu, ca niște subtitrări întârziate, amplifică și mai pregnant deruta bărbatului, care își etalează disponibilități seductive. Meditațiile asupra solitudinii, precum și insolita idee a domnului Both de a ridica un muzeu al singurătății într-o pădure din Detroit, găsesc în Tanța-Yka un suflet predispus la acuplare psiho-fizică, proaspăt divorțata oferindu-se entuziastă. În pofida veleităților artistice asumate în trecut (fost student la fagot, îndrăgostit de jazz), țiglarul Domn Both amputează efuziunile sentimentale ale labilei Mikigizi Yka, punctând termenii relației viitoare. Astfel, declarației extatice a quadragenarei, lovită instant de un declarat coup de foudre, acesta îi opune odoarea supei de mărar. Foarte cu picioarele pe pământ, blajinul domn Both îi inventariază atât bunurile imobile, precum și pe cele imobiliare. În vreme ce femeia exaltată regizează scenarii domestice livrești, interlocutorul își acceptă docil rolul de polenizator răsfățat.
Zeppelinul piticului, derutanta narațiune ce dă titlul volumului, reflectă, în cheie absurdă și tragică, destinul ologului Sofian. Cele 7 secvențe care recompun istoria unui ins refuzat de soartă, gradate sapiențial, printr-un melanj dintre concret și posibil, sugerând ispita benezei, boicotată mefistofelic de piticul mefistofelic, se răsfrâng deopotrivă asupra ambientalului, încărcat de semne premonitice și viziuni holistice. Precizarea fermă a cronologiei induce sugestia realității, a documentului veridic. Textul demarează cu prezentarea lui Sofian, olog, veteran al maladiilor și miracol al supraviețuirii în lumea medicală: diabetic de șaisprezece ani, cu piciorul stâng amputat, operat pe cord în urmă cu optsprezece ani. Actul lui suicidal, pus pe seama solitudinii, se petrece teatral, nu înainte de-a-avertiza anticipativ și mistic pe vecina Eulalia, asupra stranietății zilei alese. „Merele de azi au coaja de badog” – declară ologul, subliniind granițele și devalorizarea unei lumi des-centrate, care și-a pierdut echilibrul/sensul, precum și disjuncția ireconciliabilă dintre atunci și acum, dintre trecut și prezent. Bilețelul explicitant al suicidului, „de singurătateˮ, este marcat grafic cu „pix cu pastă roșieˮ. Bietul Sofian, și după moarte e vandalizat de acarul care, descoperindu-i proteza, o duce la târgul de vechituri, rămânând și în moarte, tot ciung.
Secvențele retrospective, redate maniacal, rulează destinul lui Sofian, marcat de naveta perpetuă, cu trenul, la cinematograf – al imperiu paralel al evaziunii, pe inexistenta rută feroviară Baia Mare-Baia Sprie. Fuziunea oniricului cu realitatea este indusă în perimetrul textual odată cu văduva Eulalia, colegă de clasă a lui Sofian, mumă a lui Florinel, plecat în străinătățuri și însurat c-o oloagă. Nenea Piticul, posesor de patiserie și bar în Baia Sprie, care oferea dulciuri gratis copiilor devine, în visele Eulaliei, un căpcăun urieșesc, malefic. Vocea Piticului pare a se întrona la fiecare extincție, el devenind vameșul celor care nu mai sunt: „Când sufletele nu părăsesc trupurile îngropate, trebuie să le înalți la cer cu Zeppelinul. Neapărat cu Zeppelinul. Altfel nu se poate”. Astfel, raidurile șacalice ale Zeppelinului, care amușină funest cofetăria, sicriul sau cimitirul în care urmează a fi îngropat Sofian încarcă lugubru piesa, flancate de râsul draconic al acestuia, care devine, in facto, un emisar malefic stihial. Existențele searbede, futile, e mai bine a fi amputate.
Eulalia ajunge pictoriță „amatoare amatoare de succesˮ după moartea consortului și detractor al porumbeilor invidiați pentru traiul în cuplu. Facebook-ariță înrăită și racolatoare de bărbați cinquagenari de pe rețelele de socializare, aceasta are parte de un vernisaj ratat, populat de trei doamne trecute și de pictorul-prezentator venit din Baia Mare pentru eveniment, ce predica în van: „Universul picturilor doamnei Eulalia e închis și frumos colorat, o lume care-și ajunge sieșiˮ. Finalul, decupat din mantie fantastă, denunță apoteotic pervertirea lumii, păpușar al destinelor, faustic fiind Piticul. Râsul lui sardonic, cotropește și pervertește, amușinând și savurând recolta thanatică, într-o victorie inexorabilă a maleficului/morții/sorții. Populat de semne și (în)semne, traduse în grilă ironică, ludică sau fantastic-tragică, lumea ficțională a lui Marian Ilea poartă pecetea recognoscibilă a semnatarului ei care, têtu foarte în demersul lui scriitoricesc, de penelare a unui univers mitteleuropean, în care neaoșul și etnicul coabitează firesc, stă ca dracul pe comoară pe subiect, smulgându-i toate valențele. În pofida învelișului contemporan, lumea naratorului conjugă o incursiune fastă într-o mitografie a acestui Nord, atât de impregnat de istorie/istorii…
Și nu pot încheia astă analiză fără a-l mai bate o dată la cap să-și scrie memoriile. Poate, poate….
(fragment din volumul în pregătire – Ilea in the Mirror, Daniela Sitar-Tăut, Monica D. Cândea, Actaeon Books, 2019)
