”Parohia”, de Dan Coman
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2017
Încep textul ăsta prin a puncta cel mai pregnant sentiment care îți rămâne după ce termini „Parohia”- o iritare profundă, pentru că nu e mai stufoasă. Cartea lui Dan Coman reprezintă monografia grotescă și ironică a unui sat, în timpul comunismului, unde protagonistul-narator este un bărbat de 30 de ani care își refuză constant maturizarea.
Deși apare sub forma unei proze, „Parohia” e poezie de la un capăt la altul, poetul nu se dezice de ceea ce este. Între dealuri, odihnește un sat, iar în sat o casă parohială sub acoperișul căreia regăsim o familie stranie, dar totuși normală prin veridicitatea pe care autorul o dă personajelor sale: mama mai mereu nervoasă, tatăl tăcut ca mormintele unde își țin preoții ceremoniile, fratele cu un handicap mental și el, protagonistul imprevizibil, profesor la școala din sat, mai copil decât toți elevii săi la un loc. Și Ninia, o fată misterioasă, partener de joacă, o prezență unică ce pare uneori o plăsmuire a imaginației protagonistului.
„Degeaba ridicam pentru ea praful până la genunchi,
Ninia nu zicea nimic.
Stătea nemișcată în mijlocul animalelor, fără să scoată o vorbă, cu năframa legată la spate. Doar țigara i se legăna în răstimpuri la colțul buzelor”.
Contururile tuturor personajelor se ridică din pagini pe măsură ce înaintezi cu lectura.
Protagonistul e pe tiparul personajului creat de polonezul Gombrowicz: aceeași fugă de maturizare, aceeași îmbrățișare asumată- chiar dacă aici, nu neapărat tacit sau nu neapărat teoretizată- a imaturității. Fiul preotului care se luptă cu dureri de dinți insuportabile, dar fuge de dentist- la propriu- este același cu cel care se joacă fotbal cu Ninia, în scene uneori aproape feerice, dar aproape de fiecare dată finalizate cu îmbufnare, cu cel care fuge speriat de „tunetele și fulgerele” mamei, și cu cel care citește pe ascuns, uimit, sub pătură romanele polițiste ale tatălui.
E mult umor și mult grotesc în „Parohia”, la fel ca în viața de la țară. Una dintre cele mai umitoare scene, în care aceste două caracteristici sunt împinse la extrem, este cea în care mai mulți săteni urcă noaptea pe un deal, cu un televizor, încercând să prindă de la bulgari finala unui campionat mondial de fotbal.
„Au pornit televizorul acolo, în nuc, dar ecranul era la fel, o lanternă pătrățoasă care lumina de jur-împrejur și scotea țiuitul ăla enervant…Taci, mă slabule, taci că vin la tine, făcea bărbosul. Ține, mă antena asta până mă ridic, i-a strigat vecinului, care s-a aplecat și a luat-o fără o vorbă. Tata reușise să urce pe prima creangă a nucului. Cel care l-a ajutat era deja sus, la o creangă sub bărbos”.
Cartea lui Coman iese în evidență și prin tipul de erotism prezent, scenele de sex care apar fiind la nivelul cel mai fundamental de satisfacere a nevoilor, lucru redat perfect de autor. Apare o senzație bizară, de satisfacție proprie pentru o astfel de redare, fără nicio înfloritură, fără niciun soi de romantizare.
„Parohia” e surprinzătoare și prin felul în care – să spunem – evoluează personajul, de la un derapaj la altul, imaturitatea dusă la extrem a protagonistului producând un amalgam de reacții în cititor al căror efect este dependența – se revine astfel, la prima frază a acestui text.
